Cum să-i spună proaspetei soții că iubește o altă femeie?…

Catchy

19 January 2016

M-am frământat mult până să mă hotărăsc să continui povestea. Am încercat să o iau în altă direcţie, dar nu-mi găseam deloc cuvintele, iar frazele îmi sunau goale. Am stat multe dimineţi uitându-mă la tastatură ca la ceva străin, văzând prin monitor, cu o cană de ceai rece şi fără gust pe birou. Îmi vine să râd. Îmi vine în minte o imagine dintr-un film alb-negru cu un el sau o ea începând cu frenezie să bată ceva la maşina de scris şi smulgând apoi cu ură foaia care sfârşeşte pe jos, mototolită. Vreo două variante am început. Drăguţe. Cu atingeri de ironie urzicătoare. Cu puţina sămânţă de umor. Nicio şansă. Orice încercare a mea de a mă întoarce la mine însămi, cea de dinainte, eşuează jalnic. Fiindcă trebuie să recunosc, nimic nu mai e la fel. Viaţa mea s-a împărţit în două. Cea de dinainte, un fel de Ice age, din care aproape nu mai am amintiri, şi cea de după, de când gheţarul s-a dus naibii. Mă refer la ultimii doi ani şi presimt că şi la următorii, care cred că vor fi încă afectaţi de „încălzirea globală”.

A fost o vară cumplită. Nu sunt greu de suportat 50 de grade, atunci când aerul e uscat. Frige şi atât. Dar când umiditatea aerului se apropie de 90%, lucrurile nu mai stau la fel. Vegetaţia se pârjolise, păsările păreau că şi-au pierdut glasul. Uneori îmi imaginam seva fierbând în plante. Marea devenise o cadă cu apă fierbinte, doar pe la 5 – 6 dimineaţa se puteau savura o temperatură de vreo 30 de grade în aer şi o baie mai răcoroasă.

Dimineţile mele erau mereu la fel. Ieşeam pe mal hotărâtă să alerg, dar picioarele nu mă mai ascultau. Mă duceam veşnic în acelaşi loc, stăteam un sfert de oră şi mă întorceam în casă, unde zăceam până plecam la serviciu. Amorţită, nu eram în stare să vorbesc cu nimeni. Seara, la plecare, mă duceam pe un pod pietonal nefolosit, fiindcă pietonii, de fapt, nu există. Pe dedesubt treceau sute de maşini în ambele sensuri. Zgomotul era de nedescris, fiindcă şoferii de aici sunt înnebuniţi să claxoneze. Întunericul era deplin la ora 8, aici vara se întunecă la 7. Eram doar eu şi luna. Mă ţineam cu amândouă mâinile de balustradă şi ţipam minute-n şir, până răguşeam, până epuizam toată durerea strânsă în timpul zilei. Apoi coboram de pe pod şi luam autobuzul spre casă.

durere

Ştiam că el nu e bine. Ultima discuţie se terminase cu vorbele „Să ne ajute Dumnezeu să mergem mai departe”. Mesajele mele pe WhatsApp către soţia lui rămăseseră fără răspuns, exact cum mă aşteptasem. Ştiam că nu are de ce să se certe cu mine. Dimpotrivă. Văzuse din mesaje cum îl învăţasem să o preţuiască. Înainte de nuntă, conştientă de situaţie şi, desigur, de vârsta mea, îmi strivisem iubirea şi îi dădusem sfaturi care în lumea lui nu se dau. Încercam acum să mă văd în situaţia ei, proaspăt căsătorită, şi soţul să spună la câteva zile după nuntă că iubeşte o altă femeie. Doamne, ce idiot, gândeam. L-aş fi lovit, l-aş fi jignit, înjurat, blestemat… cât de prost să fii să răneşti aşa pe cea pe care ai acceptat să o iei de soţie? Asta era lumea lui şi el acceptase să-i respecte regulile. Atunci de ce mama dracului punea în faţa soţiei un trecut care nu mai avea cum să se întoarcă?

Mai bine de trei săptămâni nu am avut niciun semn de la el. Nicio fotografie de la nuntă nu apăruse pe Facebook. Tremura inima în mine de teamă că lucrurile nu stau bine. Şi, într-adevăr, pentru o vreme lucrurile scăpaseră urat de sub control. L-am urât în acele zile, cum nu credeam că pot să urăsc pe cineva. Cât de idiot să fii să te apuce sinceritatea la câteva zile după nuntă, să distrugi cu bună-ştiinţă visele celei pe care ai acceptat-o? Nu era destul de greu că erau doi străini? Mi-era dor de el, dar suferinţa pe care o simţeam era legată de ea, de ceea ce îmi imaginam că simte. Ştiu pe cineva care mi-ar spune că ar trebui să mă gândesc la mine, să-mi pese de mine şi atât. Nu zic că nu are dreptate, doar că eu am lipsit la lecţia asta. De când mă ştiu, îmi pasă de tot, mai puţin de mine. Dar cred că încep să învăţ… oricum, îmi era foarte clar ce simţeam. Mi-era dor, dar nu era în sufletul meu nici cea mai mică umbră de gelozie. Doar îngrijorare.

După trei săptămâni a venit primul semn de viaţă, un poke pe Facebook. Aha, deci trăieşte… până aici e bine, în toată perioada aceea mă ferisem de internet ca dracul de tămâie. Nu suportam să văd pagina lui neatinsă de atâta timp, mai precis de când pornise să se întoarcă din Egipt. Am înţeles că urmează altceva, doar mă atenţionase. A scos fotografia de profil cu imaginea-simbol a nunţii, a înlocuit-o pentru o oră  cu o poză veche a lui, apoi a repostat imaginea precedentă. Abia acum, la comentarii, au început să curgă mesaje de felicitare. Am înţeles. Fusese cât pe ce…

Mă liniştisem. Primeam câte un poke în fiecare zi ca salut, aşa îl percepeam eu, şi începeam să accept asta. Devenisem aproape calmă, revenisem la internet cu răceală şi fără cheful de a răspunde celor care mă întrebau de ce dispărusem atâta vreme. În dreapta paginii îmi tot apăreau propuneri de noi prieteni virtuali, nu aveam nevoie de nimic, doar ţineam legătura cu câteva prietene vechi, din liceu sau facultate, cu care niciodată nu mă plictiseam. Dintr-o poză din dreapta paginii simţeam că mă urmăreşte cu privirea o femeie între două vârste, cam urâtă, cu nişte ochi cu o formă ciudată. I-am deschis pagina şi l-am pus pe vărul Google Translate să-mi spună ce zice pe acolo. Erau postări de bun simţ şi citate motivaţionale, totul numai în arabă, mai puţin datele de profil, care erau în engleză. Am apăsat aiurea butonul Follow, doar că să-mi iasă din cap. Dar, de câte ori intram pe Facebook, dădeam de poza acestei femei şi, de multe ori, aveam senzaţia că o văd pe afară, pe stradă, în spital sau în vreo maşină.

Se apropia sfârşitul lui septembrie. Credeam că încep să-mi revin, încet. Mă obişnuisem cu un poke pe zi, nu prea înţelegeam de ce tot insistă cu acest tip de salut, când eu aşteptam să uite de mine. Ziua îmi făceam de lucru, acasă şi la serviciu. Doar că noaptea săream din somn, plângând, cu senzaţia că tocmai a plecat de lângă mine. Şi nu mai adormeam până dimineaţa, vorbeam iarăşi în gând, ca pe vremuri, îi simţeam din nou mintea trimiţând tentacule către mine, ca la început. Îl auzeam vorbind, îl vedeam. Deja mă consideram nebună.

Cu internetul… începeam să mă împac din nou. Periodic îmi făceam curăţenie în căsuţa de mesaje, ştergeam tot ce îmi intra la „altele”, blocam persoanele insistente. Într-o dimineaţă, găsesc la „altele” un mesaj abia intrat cu câteva minute înainte, din contul acelei femei:

– Ce faci? Sunt eu…

Nici măcar nu am fost surprinsă, nici măcar nu am tresărit. I-am raspuns doar atât:

– Dovedeşte-mi!

 Guestpost by Cora Martin

Citiţi şi

Viața nu se termină la 40 de ani. Uneori abia începe

Of, bietul Vasile!

Eşti soţia lui. De ce ne faci de râs?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,047 views

Your tuppence

  1. Sava / 20 January 2016 1:37

    Wow. Legătura dintre voi… căldura… și internetul ăsta blestemat cu fb care ne permite să cerșim o respirație… un semn… ceva. Textul? Sigur că e bun. Nici nu e text. E trăire. L-am citit pe nerăsuflate. La fel cum am făcut-o cu celelalte.

    Nu pricep nevoia unora și-a altora de-a judeca…. ce înseamnă până la urmă amant-amantă? Poate fi unicul bilet de loterie pentru a fi fericit.

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  2. Alina / 19 January 2016 21:17

    n-o fi rau textul, dar au luat-o toate razna cu imbunatatirea imaginii amantelor. mai nou, toate-s frumoase, destepte foc, inima mare, cu respect pentru nevasta si cu o putere de a intelegere a situatiei, ceva de speriat. realitatea e… sa fim seriosi…
    dar probabil ca asta e doar o poveste si atunci, o fi bun textul.

    Hot debate. What do you think? Thumb up 8 Thumb down 0
    Reply
  3. Gia / 19 January 2016 20:27

    Nu sunt sigură că știu ce-ar trebui să înțeleg din textul ăsta, dar cred că nici nu prea-mi pasă…E bun!!!

    Thumb up 3 Thumb down 1
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro