Cum să îţi spun eu asta?

Denisa Vasilescu

18 March 2014

Denisa VasilescuMai ţii minte cum zburdai dintr-un loc în altul când te-am cunoscut? Aveai atât de multă energie, încât nu puteai să stai locului. La fel zburdai şi în sufletul meu atunci, până ţi-ai găsit cel mai bun spaţiu în care să te instalezi. Şi ce bine ai făcut-o. Te-ai potrivit ca o piesă de lego de care aveam nevoie ca să completez castelul. A ieşit frumos, să ştii.

Ei bine, aşa zburd şi eu dintr-un loc în altul acum, pentru că nu-mi găsesc cuvintele ca să te descriu. Totul sună banal de banal. Lipsit de semnificaţie şi profunzime. Fad. Şi-mi mai rămâne şi un gust ca de nucă stricată în gură. Când totul e atât de savuros în ceea ce te priveşte…

Îmi pare rău, aşadar, că nu pot să explic ce fel de fericire aduci tuturor atunci când râzi cu pofta aia de copil frumos şi bun. Îmi pare rău că nu ştiu să arăt cum îmi bate inima când te văd pentru prima oară după mai mult timp. Cam ca un peşte pe uscat, cred. Doar că o face ca să iasă din mine şi să-ţi sară în braţe. Ea, singură. Reuşesc să o stăpânesc la timp nu pentru că m-ar goli, ci pentru că te-ar mânji pe tine. Ai avea hăinuţele pline de sânge şi nu ar fi drept. Eşti prea curată.

Îmi pare rău, de asemenea, că nu pot să-ţi explic cât de mult mă bucur pentru faptul că m-ai învăţat cum să mă bucur. De mine, de tine, de toţi ceilalţi. Şi totul cu atâta uşurinţă. Simplu şi curat. Ţie îţi plac lucrurile simple şi ele te fac fericită: blăniţa moale a pisicii tale, jucăriile ieftine găsite în pungile cu pufuleţi, nisipul de la locul de joacă dintr-un parc banal, construit în faţa unui bloc. Aşa vreau să fiu şi eu, să ştii, simplă şi bucuroasă.

Pisicopil

Te rog să mă ierţi că n-am ştiut să inventez un alfabet nou, un vocabular nou şi un limbaj pe care să-l înţelegem doar noi, cu ajutorul cărora să scriu despre tine acum. Pentru că asta ai merita. Dar nu ştiu cum să le fac. Poate mă ajuţi tu, cu imaginaţia ta de om pur.

Te rog să mă ierţi, de asemenea, pentru că nu-ţi dăruiesc un vitraliu din bucăţele de mine, aşa cum ajung de fiecare dată când te văd plângând. Mai ales atunci când plângi că trebuie să plec. Mă rupi şi apoi mă adun, nici eu nu ştiu cum, ca să mă aşez pe scaunul din autobuz şi, timp de trei ore, cât durează drumul până la Bucureşti, fac mii de vitralii frumoase pe care vreau să ţi de dăruiesc. Dar nu acum.

Te mai rog să mă ierţi pentru că tot ce înşir aici este penibil şi lipsit de orice valoare, dar este sincer.

Eşti un întreg univers, copil frumos, şi îmi umpli lumea. Cum să îţi spun eu asta?

Pentru nepoata mea, Nicole.



Citiţi şi

Căprioara de alături

Prostuțule!

Ca să scap de dragoste, ţi-o las ţie şi mă însor

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
920 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro