Curajul nu mai aparţine doar bărbaţilor

Catchy

10 October 2016

Aştept cuminte să treacă totul. Amintirile de bine şi regretele de sfârşit. Greşelile, vorbele, promisiunile şi dezamăgirile. Toate câte se strâng pe parcursul unei relaţii, toate cele care îţi rămân atunci când iubirea se termină. Te sugrumă şi te lovesc, te iau pe sus pe neaşteptate şi te aruncă în hăuri din care te tot întrebi, prostită, dacă vei mai ieşi. Eşti ca prinsă în mijlocul unei furtuni teribile, ploaia te loveşte în faţă, părul se răsuceşte în jurul gâtului, ca o frânghie, ochii devin muţi.

Aştept. La început vorbeam, reluam toate câte au fost de o mie de ori, căutam motive, urlam nepotolită, ca fiarele înjunghiate. Numele lui pe limbă avea efectul madelenei lui Proust. Aducea iar înapoi umbrele vieţii care fusese. Ca fiinţă trăită în raţiune voiam să ştiu motivul, cauza, „de ce”-ul halucinant. Şi acum vreau să-l ştiu, dar măcar mi-am dat seama că nu îl voi afla. Acum tac mult. Nu privesc în gol, am ochii uscaţi, gura în zâmbet nou găsit. Încerc să trăiesc atât cât îmi aduc aminte cum. Un an e o perioadă lungă să tot discuţi aceleaşi lucruri cu prietenii. Iar prietenii se satură la un moment dat. Simt şi ei la fel: de abia aşteaptă să treacă. Au dreptate.

Dar ei nu au trăit cu paşii lui în casă. Cu adâncitura lui în pat. Cu felicitarea găsită din întâmplare printre nişte acte, purtând scrisul lui strâmb şi copilăresc, de om care rareori mai ţine un pix în mână. Îmi aduc aminte de râsul sarcastic când mă găsea scriind cu stiloul. De parcă făceam un lucru reprobabil. De parcă din cauza mea trecutul nu se lasă dus.

despărțire 2

Vrei să te menţii echilibrată. Plăteşti facturile la timp, faci cumpărături, ieşi în oraş, dansezi, faci glume. Faci tot ceea ce făceai la un moment dat la plural. Dar acum e singularul literă de lege. Echilibru. Ţineam cu dinţii de el, îl purtam ca pe o platoşă sub hainele îngrijite. Ridicam bărbia în faţă privilor îngrijorate, care aşteptau să mă prăbuşesc. Exteriorul spunea povestea bine. Interiorul urla în continuare. Şi ştiam că sunt o mincinoasă când în mine eram atât de departe de echilibru. Dacă un moment eram bine, în următorul îmi venea să fug până la capătul pământului, dacă acum eram fericită că a fost, în secunda următoare uram tot şi toate, şi aş fi vrut să nu mai fie. M-a obosit mult suferinţa, ura. Realitatea. M-a obosit realitatea.

Orice armă am încercat să folosesc s-a dovedit a fi insuficientă. Asta a lovit cel mai tare. Atunci am amuţit de tot. Mi-am adus aminte de damnatio memoriae. Am luat tot ce ne-a purtat vreodată numele şi am îngropat. Am scris îngijit pe mormânt, cu iubirea toată ce-o lăsase în urmă, de parcă aş fi avut eu ce să fac cu ea. Când am terminat, am luat o daltă şi am şters tot. Martelarea mormintelor. Am jurat să ignor toţi cei şapte ani. Pe toţi. Tot ce a însemnat că a existat şi el, am ignorant. Vorbele sunt puternice, te ţin legat de ceva ce nu mai există decât în tine, ca o umbră. Şi tac cu îndârjirea multor secole de non-cuvânt. Nederanjată, amintirea a început să adoarmă. Ignorată, sedată de nepăsare, îşi va pierde din putere. Pentru că este atât de potentă, cât îi dau eu voie să fie. Iar eu nu o mai recunosc. O reneg, o marginalizez, nu o vreau. Am luat de acolo doar ceea ce-mi aduc aminte că am fost fără el. Partea aceea mi se cuvine cu totul. E uimitor cum pot muri lucruri care nici măcar nu au respirat vreodată viaţă. Şi cât suferim pentru ele, de parcă zici că ar fi reale.

Singurul lucru pe care nu îl pot lua înapoi este timpul. Am pierdut şapte ani pentru nimic. De pe urma lor am ieşit cel puţin schimbată. Nu mai am încredere în nimic ce nu pot atinge. Am tăiat în DEX cuvintele veşnic şi pentru totdeauna.  Expresii ca „să îmbătrânim împreună”, „iubirea vieţii mele” şi „este fiinţa care mă face mai bun” nu mai înseamnă absolut nimic pentru că nu au valoare decât la sfârşitul vieţii, când se pot demonstra ca atare. Am devenit de un pragmatism ce nu îmi era înainte caracteristic. Am aflat că a fi principială, pentru unii înseamnă prostă şi că, în faţă asaltului unei corectitudini native, ei îşi găsesc spaţiu pentru minciună şi inducere în eroare. Am descoperit că dacă vrei să găseşti un motiv, şi unul incredibil de nevaloros, merge. Doar ca să scapi de gura femeii care sigur se va enerva când va află că o înşeli vârtos cu o colegă de serviciu. Trebuie să recunosc faptul că am râs rău când am auzit această frază. Ce altceva aveam de făcut? Faptul era consumat şi de neiertat. Iar explicaţia minciunii, atât de ridicolă, încât nu merita nimic. Decât sunetul unui râs în hohote care a ameninţat să nu se mai sfârşească.

Curajul nu mai aparţine doar bărbaţilor. Unora dintre ei le lipseşte cu desăvârşire.

Şi tac. Nu mă ascund. Iau totul aşa cum vine, nemişcată. Trec zilele şi nopţile, orele nemăsurate de ceasul cunoscut, şi fiecare clipă e mai uşoară. Zâmbetul apare natural, planurile se întind, viitorul e mai frumos fără conturul pe care i-l dădusem, fără să ştiu că un viitor deja cunoscut este din start improbabil. Îmi asum acum tot, greşelile, deciziile, dezamăgirile. Îmi asum chiar şi schimbarea. E puţin greu să te obişnuieşti cu această nouă persoană când te ştiai atât de mult, dar stau mereu cu mine. La un moment dat, mă voi şti din nou.

Obişnuiam să-mi aşez palma sub omoplatului lui stâng, să-i simt în mine viaţa bătând atât de liniştită şi sigură. Obişnuiam să cred că în pielea lui se ascundea ceea ce lipsea din mine, că ne completăm. Obişnuiam să-l iubesc.

Acum? Am reuşit să mă aşez comod în viaţa mea. La fiecare colţ al casei am aşezat cărţi. Poate sună ciudat, dar mă ţin ancorată în realitate. Ele, cărţile, doldora de cuvinte şi de lumi noi. Am renunţat la pretenţia de a fi cine nu sunt şi mi-am asumat toată persoana care vine cu mine. Dorm pe diagonala patului, pentru că acum îmi aparţine mie în totalitate, şi mi-am găsit somnul bun, liniştit.

Obişnuiam să-l iubesc. Acum obişnuiesc să trăiesc.

Tot eu.

Guest post by Corina Pană

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

Citiţi şi

Lașule!

Eşti soţia lui. De ce ne faci de râs?

Știam că bărbații ca el nu merită o femeie ca mine

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,080 views

Your tuppence

  1. Rita Drumeș / 10 October 2016 10:45

    Frumos și dureros. Nu, nu a pierdut aiurea 7 ani. A trăit un ciclu de viață. Fiecare ciclu de viață are darul de a ne învăța ceva în plus față de precedentul. Pentru ea, a fost ciclul în care a învățat că venim singuri pe lume, trăim singuri în proporție de 80% și plecăm singuri din lume, chiar dacă suntem înconjurați de oameni de când venim pe lume și până plecăm.

    Thumb up 5 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro