Da’ să vezi Răzvan!

Marius Constantinescu

21 June 2016

Marius ConstantinescuAm un fel de rubedenie despre care nu mai ştiu nimic de multă vreme – nu că m-ar omorî grija – care, printr-o singură replică, defineşte una dintre însuşirile de care i-aş lipsi bucuros pe toţi cei care trec prin viaţa mea. În copilărie, când mama, tata sau mai ştiu eu cine îndrăznea să îngaime o tremurătoare laudă la adresa mea sau, nici măcar, o simplă dare de seamă despre ceva ce făcusem, doamna nici nu aştepta predicatul din „Marius a…” şi sărea, opărită: „A, da’ să vezi Răvan!” Cine o fi fost acest Răzvan nu am ştiut niciodată (cred că vreun nepot). Ce ştiam, însă, era că Răzvan făcea tot ce făceam şi eu, dar la puterea a patra, cu infinit mai multă naturaleţe, mai mult talent, umor şi prezenţă de spirit. Răzvan învăţa mult mai bine, era mult mai dezinvolt, cânta şi recita ca un zeu, pasămite şi, una peste alta, era menit să întoarcă lumea pe dos. Ce s-o fi întâmplat cu acest Răzvan să nu mă întrebaţi. La un moment dat, mi-am blocat orice informaţie cu privire la el şi singura consecinţă pe termen lung a fost o nedreaptă reticenţă pe care am avut-o, nişte ani, faţă de acest prenume. Las la o parte faptul ca my personal bully în şcoala generală se numea Răzvan (l-am văzut acum câţiva ani, făcuse burtă şi se lupta cu o paporniţă de bere, deci m-am simţit, cumva, răzbunat).

Ce vreau să vă spun? Puţine lucruri mi se par mai descurajante într-o conversaţie, într-un schimb de idei decât invariabila, vehementa şi egocentrica spuză trasă pe propria turtă. Acel „da’ să vezi ce am păţit  eu, ce am spus, ce mi s-a întâmplat mie, cum am rezolvat, reacţionat, câştigat eu”. Nu am nimic cu împărţeala, cu echitatea, cu justa proporţie, cu balanţa. Mărturisirea unui fapt similar poate reprezenta empatie, înţelegere, compasiune sau, dimpotrivă, zâmbet la pătrat. Cred, însă, că ea trebuie să vină ca o consecinţă, într-o înlănţuire armonioasă şi echilibrată, nu ca un bolovan care face cioburi complicitatea.

copil trist

Un puiet cu potenţial de buruiană invazivă este „da’ să vezi ce a făcut al meu!”, unde „al meu” reprezintă odrasla cu moţ în frunte. Ştiu că puiul ciorii e fără egal pe lume, dar prezentarea lui în lumina exclusivă a elogiului are întotdeauna, dar întotdeauna, efectul advers. De cele mai multe ori, copilul în cauză nu are nicio vină pentru că mama lui abia aşteaptă un imbold de la altcineva (şi, dacă nu îl aşteaptă, şi-l creează singură) pentru a-i face pomelnicul de stele dintre sprâncene. Sau pentru că tatăl lui îl vede prin ochelarii zaharisiţi ai adoraţiei şi exclude orice fărâmă de bun simţ. Adesea văd că lucrurile se perpetuează şi spre vârsta matură. „Ştiţi, eu am mâncat mămăligă abia după zece ani…” „A, da’ s-o vezi pe Cocuţa mea, care la cinci ani mânca mămăligă, la şapte îşi făcea singură, la unsprezece a scris o carte de reţete numai cu mămăligă, iar la optsprezece a primit Nobel-ul pentru pace, fiindcă a descoperit că mămăliga e cea mai bună mâncare pentru unirea între popoare!” Măi, să fie, atunci Cocuţa asta cum de nu şi-o fi inventat şi o planetă numai a ei, tot de mămăligă, care să fie croită special pentru a duce în spate atâtea succese? Exagerez doar ca să vă subliniez un pattern.

„Da’ să vezi” sugrumă libertatea unei conversaţii, gâtuie acel dans frumos al idelor, al parantezelor şi tăcerilor. Dă cu respectul de perete, pentru că transmite că tot ce aştepţi este un nou prilej pentru a te pune sub reflectorul atenţiei, operaţie pe care o instrumentezi cu ajutorul celuilalt. Naşte discuţii forţate, chinuite şi false. Dacă e accident, primeşte notă de trecere. Dacă e cutumă, rămâi corijent la capitolul prieteni, argumente şi desţelenire spirituală.

Ascultă. „Zi-mi de tine!”. Ascultă cu ochii, cu mimica, gratulează-l pe celălalt cu interesul tău. „Mai spune-mi!”

Acum două seri am avut una dintre cele mai frumoase conversaţii din ultima vreme, întinsă pe mai multe ore, feluri de mâncare şi pahare de rosé, cu doi oameni absolut sclipitori. Le-am sorbit cuvintele, pentru că mă fascina ce au de spus şi cred că am detectat reciprocitate. O conversaţie mustoasă e o mare recompensă. În mijlocul ei, mi-a trecut prin cap, aşa cum se juxtapun ideile alandala, că Răzvanul meu din copilărie sper că are şi el parte de ele.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro. 



Citiţi şi

Uneori nici nu vreau să mă uit la pensionarii ăștia

Ema

Frumusețea unei femei

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
836 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro