Dacă ar fi “altfel”, l-ai mai iubi la fel?

Marilena Guduleasa

10 June 2015

Marilena GuduleasaSâmbătă noaptea, în timp ce Neymar înscria în minutul 90 al finalei Champions League (datele le-am luat de pe net, cu o singură ureche auzeam Messi, Messi, ceea ce mi-a lăsat impresia total greșită că el ar fi fost marcatorul celui de-al doilea gol), citeam, fără să mă pot opri, “Oscar și Tanti Roz”. Legătura dintre meci și ora înaintată de lectură este aproximativ aceeași ca cea dintre matusalemicul personaj, a cărei vârstă din 13 cifre inutil să ne fie devoalată (oricum n-am putea s-o reținem), și Teroarea din Languedoc, luptătoarea de wrestling. Tovarășa mea de discuții nocturne (da, sunt o pasăre de noapte) chiar m-a întrebat dacă aș putea să scriu o recenzie. Probabil că da, dar nu acum. Acum aș vrea să spun cum scrisorile lui Oscar către Dumnezeu mi-au deschis calea către o altă scrisoare, nu a unui copil, ci a unei mame. Ea nu se adresează vreunei divinități, ci unui părinte de copil “normal”. O puteți citi aici.

Nu sunt un părinte supererou, sunt mama fericită a unui copil așa cum ar trebui să fie toți. N-am niciun merit deosebit pentru asta, așa cum cei mai puțin norocoși decât mine nu au nicio vină că s-au pomenit înzestrați cu puteri supraomenești. Sunt sigură că ar renunța la ele imediat, dacă asta ar fi posibil. Din păcate nu e, iar ei trebuie să-și ducă lupta de fiecare ceas cu boala, cu neacceptarea, cu sistemul, cu prejudecățile. Până la capăt, orice ar fi să însemne asta.

N-am întâlnit niciun părinte care să-mi spună verde-n față că nu-și iubește copilul, cum altfel decât necondiționat?, că doar e la modă termenul ăsta. Toți, dar absolut toți sunt la fel de absolut convinși că fac totul pentru odraslele lor, că se sacrifică pentru ele, că-și rup de la gură. Că sunt informați și caută să le ofere ce-i mai bun. Că educația este pe primul plan, înainte de toate. Chiar dacă impresia ta este cu totul alta, dacă ai răbdare și stai să-i asculți, ai să afli că totul se învârte în jurul copilului, viața lor e pusă oarecum pe stand by și, neapărat trebuie subliniat, toată această zdroabă și strădanie nu ascunde nimic, nici măcar speranța că la bătrânețe, când raportul de forțe și energii se va fi schimbat, vor primi (firesc, zic eu) cana aceea de apă și vorba bună pe care le merită și un câine de pripas, nu doar unul de pază. Mi s-a părut fascinant, încă de la începutul călătoriei mele pe pământ ca părinte, cum, momentul în care copilul devine o realitate palpabilă, de ținut în brațe, hrănit la sân, măsurat și cântărit, se transformă, pentru marea majoritate, în debutul unei competiții acerbe.

Timp de nouă luni, singura preocupare este să se dezvolte normal și să se nască sănătos. Imediat după expulzie, așezat în rând cu ceilalți bebeluși, se dă startul comparațiilor. Și, chiar dacă asta sună a exagerare, al abuzurilor. Bineînțeles că există niște repere de vârstă pentru fiecare redută de cucerit, în parte: primul plâns cu lacrimi, primul zâmbet conștient, primul pas, primul cuvânt. Dar nu cred că un copil ar trebui certat sau pedepsit dacă nu se încadrează între aceste limite. Și dacă nu-i vina lui că i-au ieșit dinții mai târziu, că a mers mai greoi sau că a stâlcit cuvintele într-un stil propriu și-a fost nevoie de ajutorul unui logoped ca să-l pronunțe pe “r”, atunci de ce-ar fi el mai puțin bun pentru părinți, când nu poate recita “Luceafărul” la trei ani (ca X), nu-i ies puzzle-urile de 1000 de piese (ca lui Y) sau rămâne în coada clasei, fiindcă îi arde mai mult de joacă, decât de tabla înmulțirii (spre deosebire de Z)? Da, știu, e mult mai ușor să vorbești despre asta atunci când “al tău” e acolo, în primele rânduri, și, dacă nu strălucește, măcar face față.

11251823_911306355575011_1235469438914951987_n

Mi se reproșează de multe ori că eu “nu mă laud”, deși “am cu ce”. Nu, nu consider neapărat că “am”. Pentru că am născut un copil sănătos? Am mâncat toate prostiile cât am fost însărcinată, m-am îngrășat 34 de kg, din care, cu bunăvoință, cele necesare dezvoltării armonioase a fătului au fost mai puțin de jumătate. Restul au fost poftele mele nestăpânite. M-am stresat și m-am enervat constant. Iar în ultimul trimestru, apropo de superstiția că trebuie să ocolești gândurile negative și imaginile șocante, am urmărit fascinată o serie întreagă de documentare despre oameni născuți lipiți unul de celălalt și boli genetice rare. Pentru că am un copil inteligent? De ce m-aș lăuda cu asta? Și în ce se măsoară inteligența? În notele de la școală? Mie încă mi se zbate sufletul de emoție, de teamă, de speranță că, dincolo de evaluări și examene, de testări și de medii, se va descurca în viață. Și mă refer la acele situații în care nimeni nu va fi interesat de capacitatea ei de a memora niște noțiuni ori de a le reda ca pe bandă rulantă. Că va fi suficient de pregătită și de puternică încât să accepte ceea ce nu poate schimba și să lupte pentru ceea ce știe că merită. Să facă deosebirea între bine și rău.

Nu mă laud, fiindcă știu foarte bine că mama care a scris “Manifestul părintelui altfel” are dreptate. Pentru că, așa cum eu nu mă laud, nici ea nu se plânge. Întrebarea mea este: cei care n-au niciodată loc de cei “altfel”, sunt convinși că și-ar accepta propriul copil, dacă el n-ar fi inteligent, frumos și premiant? Sau s-ar sfii să vorbească despre el? Ori, poate, s-ar orienta către o altă competiție, între cei asemenea lor? Ne e îngrozitor de frică de ceea ce nu cunoaștem. Noi nu știm să iubim decât un Oscar sănătos. Și nu-s destule Tanti Roz pe lume, cât să ajungă la toți copiii bolnavi, la toți părinții supereroi. “Viața e un dar buclucaș”, conchide Oscar.

“DIZABILITATEA, sub orice formă, nu o alegi TU, ci ea te alege pe tine sau pe copilul tău. Cum? Prin naștere, printr-un accident la colțul străzii, printr-o eroare medicală stupidă, printr-o meningită mascată într-o simplă răceală netratată corespunzător.” – spune Mădălina Tuzra.

Nu sunt un părinte supererou. Nu mă poți răni, nici jigni povestindu-mi depre copilul tău perfect. Întâmplător, și al meu este. Sunt dispusă să te ascult cu plăcere. Dar aș prefera, înainte de asta, să te gândești, o clipă, dacă performanțele copilul tău sunt motivele pentru care ești atât de mândru și pentru care îl iubești. L-ai iubi și dacă n-ar fi? Ce mi-ai povesti atunci despre el? Fiindcă, știi, acelea sunt, de fapt, lucrurile importante, singurele care contează și care ar merita împărtășite!

Pe Marilena o găsiți și aici.



Citiţi şi

Cum se cuceresc femeile (varianta secolul 21)

Unde dispar iubitele după căsătorie

„Honey, o să fie bine!” N-a fost!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,567 views

Your tuppence

  1. Ileana / 23 June 2017 14:53

    Mi-a rămas în minte o discuție de săptămâna trecută dintre soțul meu și șeful lui. Omul meu povestea cum fetița noastră, de 7 ani, desenează mereu marea, un cort pe plajă(semi-deschis, exact așa cum este și “umbrarul” nostru), prosoapele noastre(inclusiv dungile de pe ele) și pe noi trei încadrați în peisajul estival. Răspunsul șefului a fost: păi ce să deseneze dacă o duceți numai pe plaje sălbatice, unde stați ziua cu cortul?! Omul meu,calm, i-a spus: nu, prietene, desenează ce e important pentru ea…
    Cam asta e cu părinții și copiii, în orice aspect al relației lor. Fericirea, iubirea sunt ușor de atins, de menținut. Depinde de noi ce parte a paharului privim și cât preț știm să punem pe ceea ce contează cu adevărat într-o viață. Odată memorate toate acestea în ADN, sarcina de a crește și educa un pui de om devine ușoară. La fel de firească precum respiratul. Iar lucrurile firești nu impun nevoia de a vorbi despre ele, tocmai pentru că sunt parte din viața zilnică. Ele sunt și atât. Se manifestă, nu se discută…

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Adina / 11 June 2015 9:40

    Bună ziua. Si eu am luat multe kilograme în timpul sarcinii, adică 28 de kg. Este mult? Asa mi s-a zis. Si eu am mâncat ce am vrut, m-am stresat și am muncit desi mi s-a spus că ar fi mai bine să stau mai mult în pat.. După 7 ani mă uit la băiețelul meu si sunt mândră și fericită că suntem bine amândoi, stiu că asa a fost să fie! Nu suntem altfel decât alții, suntem noi înșine. Nu avem o relație perfectă, ne mai certăm, dar ne iubim si încerc să îl învăt câte ceva, dar am impresia că învăț si eu de la el. Încă nu îi salută pe vecini dar.. ce să îi fac?! O să îi salute.. într-o zi 🙂

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  3. valentin serban / 11 June 2015 6:31

    Misto zis , eu ca tata imi place cand ma joc cu el …. cand radem si cand facem inpreuna ceva

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro