Dacă eram în stare să mă ridic, nu-ţi ceream ajutorul!

Catchy

17 August 2014

”Oameni buni cu suflet mare şi credinţă-n Dumnezeu, dacă vreţi, dacă puteţi, ajutaţi-mă! Sunt arsă, nu vă fie silă (pauză dramatică pentru a-şi etala arsura care-i deforma juma’ de tors).” Care aţi circulat cu metroul spre sfârșitul anilor ’90 poate vă aduceţi aminte de o cerşetoare care bătea magistrala 2. Mie-mi era silă şi rog pe cine e mai slab de înger să nu mai citească, fiindcă nu vreau să vă provoc silă.

Mi s-au dat nişte cărţi bune de tot în viaţă, gene OK, părinţi cu suficienţi bani încât să nu-mi lipsească nimic material. Tot ciclul primar mama a stat, cerber, lângă mine să-mi fac temele şi să învăţ. Am primit din plin meditaţii de engleză şi de matematică până la intrarea în liceu şi pe urmă, dintr-a X-a, meditaţii la Bucureşti (fiind din provincie) ca să intru, Goe feminin, la medicină. Mi s-a luat o garsonieră, cu eforturi uriaşe din partea părinţilor, ca să nu îmi stric somnul şi caracterul în cămin. Apoi am primit un apartament. Maşină. O viaţă uşoară aş zice. Mama care să pupe orice bubă şi să o facă să treacă, indiferent dacă era la interior sau la exterior. N-a trebuit să mă lupt pentru nimic, am primit toate de-a gata.

Bullshit! Toate au un preţ şi nu am primit de-a gata. Le-am plătit cu lipsă de afecţiune. Cu tristeţe. Cu sentimentul permanent de vină că nu sunt suficient de bună. Le-am primit alături de veşnica predică ”nu eşti bună de nimic fără mine, fără mine or să te mănânce viermii şi o să se aleagă praful de tine”. Mulţumesc mamă, m-ai programat excelent. M-ai învăţat că e ok să mă târăsc, câtă vreme o fac doar spre tine. Că nu e bine să zbor, că o să cad şi o să mă rănesc.

Evident am căzut. Paradoxul beţivului şi al depresivului. Poţi să cazi şi de jos şi să faci buba rea.

Fiindcă am căzut și nu o dată. Am nişte cicatrici frumoase pe mână care să-mi amintească pentru tot restul vieţii că deschisul venelor cu lama cere mai mult curaj şi rezistenţă la durere decât am avut eu. M-am ridicat. Multă vreme n-am cerut ajutor. De data asta am cerut. Fiindcă mă simt neputincioasă şi fiindcă-mi simt sufletul o mare rană suprainfectată care DOARE. Şi nu mai pot să rezist la atâta durere.

depresie

Mi s-a spus că puterea e în mine. Mulţam frumos, **** (inseraţi înjurătura neaoşă), dacă eram în stare să mă ridic, nu-ţi ceream ajutorul. Nu ştiu alţii ce cer când ajung la capătul puterilor, dar eu am cerut tandreţe, iubire şi sentimentul că sunt necesară. De asta aveam nevoie. Am primit şuturi în c*r, pe principiul inteligent că orice şut e un pas înainte. Stimabililor, nu e adevărat. Când deja stai în genunchi, sau eşti în patru labe, tot ce o să poţi să faci când primeşti un şut în c*r e să cazi şi mai jos. Iar dacă tot ce puteţi face, tot ce vă lasă inima să daţi e doar şutul, măcar nu mai fiţi ipocriţi şi nu mai pretindeţi că o faceţi spre binele meu. O faceţi fiindcă asta vă duce capul şi fiindcă nu consideraţi că merit investiţia de tandreţe şi iubire.

Ceea ce îmi va întări sentimentul de inutilitate, că-s o irosire nepermisă de resurse care ar fi fost mult mai bine utilizate de către altcineva, că sunt o ratată patetică şi o epavă. Că nu merit să fiu iubită.

Am încercat să iubesc fiindcă mi-am imaginat că dacă a fost suficient pentru Maria Magdalena, poate că ar suficient şi pentru mine. Ghinion, n-a fost niciodată suficient!

Aşa că, dacă nu merit să fiu iubită, dacă sunt doar o ruşine pentru părinţi şi pentru bărbatul de lângă mine, treptat, treptat am ajuns la concluzia că moartea mea i-ar elibera pe toţi. Din nefericire pentru mine n-am avut niciodată tăria să fac asta.

Pe jumătate fiindcă am sperat că dacă nu mi se îndeplineşte dorinţa de a muri, Dumnezeu mă păstrează cu un scop. Nu ştiu ce scop, dar ar trebui să fie vreunul. De ani de zile caut motivul acela şi nu-l găsesc. Şi-mi dau seama că scopul acela e o iluzie pe care mi-am creat-o ca să mă agăţ pervers de viaţă, deşi îmi doream în egală măsură moartea. Şi da, recunosc, din dorinţa de a-i pedepsi pe cei din jur cu prezenţa mea când ei refuzau să mă ajute.

Când îmi repetau obsesiv ”gândeşte pozitiv”.

Stimabililor, ca să gândeşti pozitiv trebuie să ai o bază. Să ştii că rezolvi ceva. Că s-a rezolvat măcar una dintre problemele mele fiindcă am gândit că se va rezolva. Hristoase, cât pot să urăsc ”gânditul pozitiv”! Fiindcă de fiecare dată când am sperat să-mi rezolv vreuna dintre probleme setându-mă că se va rezolva, mi-am primit trezirea la realitate. Universul nu conspiră să-mi îndeplinească mie vreo dorinţă. Universului îi e indiferentă persoana mea şi mi-a demonstrat asta ori de câte ori am sperat să îl determin prin puterea voinţei mele să facă ceva pentru mine. Gânditul ăsta pozitiv, iertaţi-mă că vă spulber iluziile e o mare gogoriţă pentru depresivi. Fiindcă ori de câte ori îşi fac speranţe în baza acestei tehnici de manipulare emoţională şi ajung să sufere încă mai rău decât dacă nu şi-ar fi făcut speranţe false, tot ce se întâmplă e să li se coaguleze mai adânc ideea că nu sunt vrednici de nimic bun şi că li se întâmplă rău fiindcă merită să li se întâmple acel rău.

Da, sunt depresivă. Însă nu depresia e urâtă. Urâtă-s eu, trebuie să fie ceva rău cu mine fiindcă altminteri oamenii în care am avut încredere nu m-ar fi rănit. Urâtă-s eu fiindcă simt cum viaţa mea adaugă tone de minus valoare vieţilor lor şi nu fac nimic ca să îi scutesc de suferinţă.



Citiţi şi

Exerciţiile răbdării

Te-ai ars, Cristino!

50 de ani să iubeşti, fără concediu…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
8,643 views

Your tuppence

  1. Vasilica / 22 April 2015 8:22

    Te-as lua in brate si te-as mangaia , te-as tine in brate ca o prietena buna, as incerca sa iti impartasesc cate ceva din ce am invatat eu despre depresie.
    Ai facut cel mai important pas, draga mea, ai cerut ajutorul.La un moment dat, cand te vei uita in urma, vei vedea ce important e acest moment. Deja ai hotarat ca vrei sa schimbi ceva.
    Da-mi voie sa te rog sa-ti incredintezi sufletul acesta minunat pe care ni l-ai aratat unui psihoterapeut . Cauta o persoana calda si cu experienta. Te va invata incetul cu incetul sa te iubesti. Vei vedea lumina, iti pot promite asta, stiu cum este.

    Thumb up 5 Thumb down 0
    Reply
  2. EMILIA / 21 April 2015 18:43

    Cine esti draga mea ? Chiar n-ai pe nimeni langa tine care sa te intelega ? Uneori simpla prezenta a cuiva e suficienta ….O data m-a salvat fratele meu, m-a luat sa locuiesc cu el pentru o vreme . Nu iesisem din casa nici nu mancasem de ceva vreme . Nu mi-a dat sfaturi, n-am vorbit … m-a tratat normal chiar daca l-a speriat starea mea .

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
  3. Monica / 21 April 2015 10:18

    eu nu cred ca ai nevoie de medicamente, felul in care te simti este, din pacate, absolut normal din cauza felului in care ai fost tratata. Suntem suma experientelor prin care am trecut si care ajung sa ne defineasca. Vestea buna este ca procesul nu e ireversibil. Vestea proasta este ca pe undeva, oamenii au dreptate: forta este in tine, efortul de a-ti schimba felul in care gandesti iti apartine integral, nimeni nu poate face asta pentru tine, dar un psiholog bun te poate indruma. Eu iti recomand o carte mai digerabila: “Drumul catre tine insuti” de Scott Peck. Curaj! There is light at the end of the tunnel! 😉

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  4. Mirela / 21 April 2015 10:13

    Eu jumătate din viață mi-am trăit-o gândind așa ca tine. Mă lăsam afectată de orice mi se spunea, de orice relație din viața mea, nu suportam să pierd ceva, totul devenea o tragedie. Tot de la părinți mi s-a tras și mie și mai apoi de la un bărbat pe care l-am iubit enorm și el m-a iubit, dar în felul lui bolnăvicios. Când l-am cunoscut pe soțul meu a zis despre mine (în sinea lui, mie m i-a povestit mai târziu) că am cei mai triști ochi pe care i-a văzut vreodată și tot ce și-a dorit a fost să mă facă să zâmbesc. Pentru mine, el a fost salvarea mea de atunci, chiar dacă abia peste un an am început o relație de iubire. Dar el a vindecat niște răni doar, nu a putut schimba și felul meu de a fi, așa că am luat-o de la capăt. Nu îmi găseam locul și drumul bun și mă afundam tot mai mult în probleme, nimic nu se mai rezolva. Parca tot universul era împotriva mea. Când și el a început să aibă astfel de gânduri, totul a devenit negru. Și niciunul nu știam să cerem ajutor și normal că nu mai înțelegeam nimic. Ce certuri… Până într-o zi când am stabilit că ar fi mai bine să ne despărțim. Am făcut-o și am intrat așa într-o depresie… fără să-mi dau seama. Îmi era atât de dor de el încât simțeam că mor, la propriu. Am stat închisă în casă săptămâni întregi. În niște zile mai bune, am cunoscut un puștan și mi-am făcut un proiect în a-l aduce pe calea cea bună. Dar abia atunci a început coșmarul. Omul era nebun cu acte și nu am făcut decât să-mi complic viața. Puținii bani pe care îi făceam îi cheltuiam aiurea, cu tipul ăsta, în loc să îi investesc în mine. Simțeam că mă sufoc, dar nu puteam să mă desprind de nimic. Făceam tot felul de lucruri aiurea și imprudente și aveam nevoie de iubire, înțelelgere, susținere și nu știam de unde să le iau. În timpul ăsta a murit tatăl meu, cu care nu vorbisem în 5 ani decât o dată, când l-am vizitat la spital. Apoi am ajuns în spital făcând un avort. Au fost complicații și am zăcut acolo o sătămână. Eram zombi când am ajuns acolo: nu gândeam, nu vorbeam, nu luam decizii, nu simțeam. Eram târâtă de maică-mea peste tot, care era blocată și nu știa cum să procedeze. M-a ajutat, deși nu a vrut să o facă, dar nici de asta nu-mi mai păsa. Acolo am văzut persoane cu probleme mult mai mari ca ale mele și am ajutat și am fost ajutată de niște străini. Eram într-un alt oraș, departe de ai mei și simțeam atât de tare nevoia să fiu cu prietenii mei… M-a ajutat un doctor, altul decât al meu, doar cu o îmbrățișare și două vorbe bune. Am plecat alt om de acolo. M-am angajat imediat și m-a transformat. Am cunoscut altfel de oameni, am mai primit câteva lovituri de la omul pe care îl iubeam, dar am învățat să le accept și să trec peste ele. Am suferit un blocaj sentimental. durerea provocată de propriile-mi greșeli a fost mai mare decât orice altă durere. Am suferit o lună de insomnie, nu am dormit absolut deloc (știu că pare greu de crezut). Am avut câteva aventuri și mi-am dat seama că sunt vie, că exist, că pot mai mult, că oamenii te iubesc oricum, dacă vor. Dacă nu, să fie sănătoși, dar departe de mine. Am apreciat acei câțiva oameni care aveau grijă de mine, mă scoteau mereu din casă și am renunțat la cei care nu meritau atenția mea. Am fost criticată pentru această schimbare, lumea spunea că am înnebunit. Pe bune? Să-și vadă fiecare de ale lui, am zis eu. Fix la un an de la despărțire și exact când pusesem punct, m-am împăcat cu iubitul meu. Chiar dacă nu a fost totul roz și am pornit la un drum lung cu un mare bagaj în spate, am refăcut totul, am început o altă viață. Prima noastră relizarea a fost căsătoria și am simțit că facem ceva, în sfârșit. Am avut o mare dezamăgire cu nunta și oamenii care ne-au lăsat baltă și eu am fost iar pe marginea prăpastiei. Dar acum câteva luni, am avut un declic și peste noapte m-am schimbat. Acum sunt un om deschis, accept ce mi se întâmplă și nu mă mai plâng, nu mă mai gândesc la cât de rău îmi merge, cu la cum să fac să îmi meargă mai bine. Iubesc mai mult oamenii, sunt mai atentă la ei și încerc să ajut mai mult. Nimic nu se compară cu bucuria de a aduce o bucurie sau alinare altcuiva. Mi-am dat seama că viața mea este compusă din oameni, că nu aș putea să trăiesc singură, d-asta și căutarea de aprobare și iubire. Am învățat să mă accept așa cum sunt, că atâta pot și să fiu bună la asta. Aș fi putut să fac multe lucruri în viață, dar deciziile luate m-au adus aici și mi-am găsit pasiunea la 30 de ani. Mă uit în jurul meu și văd atâta durere, încât eu nu am de ce să mă plâng, nu pot fi atât de egoistă. Am văzut cum un om și-a dat, unor străini, casa pentru care a muncit o viață întreagă și acum e cerșetor, fiul lui și-a tăiat venele în fața mea, dar a trăit și acum e fericit. Cel mai bun prieten al meu a rămas fără mâna dreaptă, dar acum are o soție extraordinară și o superbitate de copil și este nașul nostru.Iar acum, când scriu, îl aștept pe soțul meu să mergem la înmormântarea unui bun prieten. Așa că… eu nu îți pot da sfaturi, pentru că nici eu nu știu cum am ieșit din toată nebunia, dar ți-am povestit, poate se întâmplă și cu tine acel declic. Soțul meu are acum probleme și nici pe el nu îl pot ajuta. Dar să știi că uneori este mai bine să vorbești cu cineva din afară și ai putea merge la un psiholog, măcar puțin, până te pui pe picioare.

    Nu te mai uita înapoi, aruncă regretele și nu mai trăi cu ce spun alții. dacă ne tot uităm înapoi, nu mai avem timp să mergem înainte. Greșeli vom face mereu, trebuie doar să învățăm din ele. Ieri și astăzi mi-am dat seama că doar moartea este ireversibilă și te lasă cu un mare gol și un car de regrete, de lucruri nespuse și nefăcute. Acum este un alt moment pentru mine în care mă voi schimba, voi încerca să fiu mai aproape de ceilalți și să ofer cât pot eu de mult. Totul este ciclic și se întoarce la noi ceea ce oferim. Lucrurile frumoase atrag lucruri frumoase. Dacă tu ești un om mai bun, o să vezi că toți vor fi mai buni cu tine.
    Am fugit. Succes!

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 19 Thumb down 1
    Reply
  5. Camelia / 21 April 2015 9:39

    Pe mine nu m-a oprit lipsa de curaj, ci gandul ca cei de langa mine nu merita suferinta aceea crunta de a-si vedea propriul copil mort. Sunt in aceeasi oala. Exact aceeasi poveste, aceeasi facultate, acelasi tot. Daca noi doua am invatat ce-i suferinta, si ne dezgusta ce-am aflat, de ce ai crede ca e usor, simplu si elegant sa facem urmatorul pas ce-ar umple de remuscari, frici, sila si dezgust pe cei ce ne-au facut din iubire?
    Mai mult de atat, nimeni nu ne-ar intelege actiunea. Nici macar noi.
    Eu am ales sa dau motive de bucurie pentru fiecare cadere resimtita de mine. Sa-mi imbratisez mama si tatal chiar daca ei nu-si manifestau dorinta. Sa le spun ca-i iubesc, chiar daca ei nu mi-o spun. Sa le fiu alaturi asa cum stiu, cu tot acest nimic ce sunt si cu mainile astea goale pentru ca si acum, la 24 de ani, inca invat, nu am nimic. Un lucru stiu: ca cel mai bun mod de a da e sa te dai pe tine insuti, cu totul, din toata inima. E singurul motto pentru viata ce mi-a fost data. E un dar si nu vreau sa simt ca-l merit in mod gratuit.
    Eu am invatat sa dau. Sa dau iubire, respect, pretuire, grija, rabdare, ascultare… Am invatat ca acolo unde nu este, nu ai cum sa ceri.
    Te imbratisez cu drag!
    Astept cu ardoare urmatorul tau mesaj
    Camelia

    Thumb up 4 Thumb down 0
    Reply
  6. francisca / 21 April 2015 9:34

    Draga mea draga, eu te iubesc asa cum spui tu ca esti. Esti Om, esti frumusete,esti viata. Uneori se produc dezechilibre chimice, captarea serotoninei nu se face mai deloc si bietul nostru creier nu-si poate echilibra hormonii fericirii. Evident ca, in acest caz, numai printr-un tratament medicamentos te poti reechilibra psihic. Nu dispera,solutii sunt, ai nevoie de medicul potrivit. Din cartea autobiografica – Demonul amiezii – de Andrew Solomon, vei intelege ca exista tratamentul adecvat pentru acest gen de boala. Ai o boala si ca orice boala se poate vindeca.Daca ai nevoie de sprijin, te rog adreseaza-te cu incredere mie si oricaror femei Catchi. Ai toata intelegerea si sprijinul meu. Te sarut si daca inca nu ai stiut, afla ca ai un suflet minunat.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 14 Thumb down 1
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro