Dacă (nu) mănânci, nu exişti

Aurelia Nan

11 August 2015

aura nanEra slăbuţă rău. Plăpândă ca un firicel de iarbă. Încă de mică le dăduse bătăi de cap celor din jur, fiindcă nu voia să mănânce. Când a crescut nu mai era nevoie să o îndoape careva, că mânca. Dar tot slabă era. I se ghicea silueta subţirică, fără rotunjimi, orice ar fi pus deasupra. Începuseră să-i placă băieţii, însă ei nu se uitau la ea. Nici n-o vedeau. La drept vorbind, nici măcar ea nu se uita la ea. Ura oglinzile. Fiindca îi era ruşine.

Apoi, adolescentă fiind, a început să trişeze. Îşi lua pe sub uniforma albastră două perechi de dresuri flauşate, una peste alta. Se gândea că aşa e ca şi cum ar avea picioarele mai groase. Nu-i vorbă, îi înmuguriseră şi ei sânii, dar atât. Celelalte fete erau aproape femei, înalte, voluptoase. Întorceau privirile băieţilor. Ea rămăsese ca o fetiţă. Colegii, răutăcioşi, o împovărau cu porecle de tot felul. Aproape terminase liceul şi semăna tot cu o aşchie. Şi parcă toţi o priveau lung. Unii spuneau chiar că ar fi bolnavă. De fapt, aşa simţea şi ea, ca şi cum ceva era în neregulă cu corpul ei. Ajunsese să-l urască.

A început să umble pe la doctori, crezând că i-o găsi careva leacul. Dar era perfect sănătoasă. N-aveau ce să-i facă. S-a gândit atunci că singura soluţie e să mănânce. Tot timpul. Şi dacă-i era foame, şi dacă nu-i era. Mânca întruna şi se uita acum în oglindă, să vadă dacă s-a mai îngrăşat vreun pic. În zadar, însă. Rămânea la fel.

femeie oglindă sărut

Peste un timp nu s-a mai gândit aşa de mult la asta. Viaţa nu aştepta, trebuia trăită. A întâlnit dragostea şi s-a întâmplat ceva ciudat. Cineva a dorit să-i iubească trupul, aşa slab cum era. A început atunci să capete şi ea forme. Şi-a dat seama apoi că nu mai era atât de slabă. Visul i se îndeplinea şi de-abia acum se simţea femeie. Mai sigură pe ea, mai frumoasă, mai îndrăzneaţă.

De la o vreme, însă, s-a întâmplat ceva ciudat. Corpul ei parcă o luase razna: se împlinea şi se împlinea, cu fiecare zi. Prea mult. Şi iară a început să nu se mai privească în oglindă. Că nu se mai plăcea. Că, încă o dată, nu era în tipare. A încercat să se împotrivească, să slăbească. Degeaba. S-a dus la doctori, poate i-ar fi spus ei ce e în neregulă. Era perfect sănătoasă. Normală.

Dar foamea era acolo. Îi era foame. Mereu. O foame disperată, care-i spunea: ”Dacă nu mănânci, nu exişti.”

Iar oglinzile răspundeau: ”Dacă mănânci, nu exişti.”

Strigau una la alta vocile astea. Se luptau între ele. Şi-n toată nebunia, un glas firav încerca să răzbată, s-o facă să-l asculte: ”Foamea te minte, oglinzile te mint. Iubeşte-te, eşti frumoasă oricum…”

Pe Aurelia o găsiți toată aici.



Citiţi şi

Nu sunt grasă, sunt nefericită!

Neiubitelor!

„Biserica nu ne lasă să facem sex, deci ne cere să ne iubim mai puţin”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,874 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro