Dacă tot vorbim de femei puternice, poftiți!

Marietta Dobrin

9 February 2016

Marietta DobrinMama zice că eu aş fi în stare să mă împrietenesc şi cu o piatră. Probabil spiritul meu de adaptare şi capacitatea de a găsi în oameni ceva bun, chiar şi acolo unde „bun” nu e la suprafaţă, nu e vizibil, m-au ajutat mereu să-mi fac prieteni peste tot. N-au rămas mulţi în viaţa mea pentru că, înaintând în ani, preferi calitatea şi nu cantitatea prieteniilor. Cu cât te îndepărtezi de etatea adolescenţei, a tinereţii, cu atât iubeşti mai mult, dar mai puţini oameni. Totuşi, mulţi dintre prietenii mei aparţin acelei vârste a inocenţei, ceea ce înseamnă că atunci alegi chiar cu sufletul, fără calculele şi interesele oamenilor mari. Şi sunt importanţi prietenii, fiecare cu defectele şi calităţile lor, dar care se potrivesc sufletului tău. Cel care rămâne e acela în care găseşti afinităţi, interese culturale, care ştie să te conducă afară din tunel când tu nu găseşti strada, care te ceartă când greşeşti fără să te superi pe el pentru că ştii că-ţi vrea doar binele, care nu te judecă, dar încearcă să te înţeleagă, care-ţi ridică moralul şi te obligă să vezi partea pozitivă atunci când tu eşti orb şi nu vrei să vezi dincolo de tristeţea, de amărăciunea, de pesimismul tău.

Am fost atrasă mereu de femeile puternice. Nu, nu cele care-şi permit Vuittoane, Chaneluri sau mai ştiu eu ce luxuri. Acelea sunt femei capabile, inteligente sau doar norocoase. Femeile puternice sunt cele care nu renunţă să trăiască frumos, chiar dacă viaţa le-a scos în cale doar zile amare, tragedii şi le-a pus în spate un jug pe care majoritatea dintre noi nu l-ar fi suportat, nici fizic, nici mental, femei care surâd chiar dacă inima nu mai e un întreg şi tot ce şi-ar dori ar fi să plângă, femei care se ridică şi realizează ceva în viaţa lor, chiar dacă nimic nu le-a fost favorabil. Doar puterea şi încăpăţânarea lor.

Masao Yamamoto

©Masao Yamamoto

Aici, în Italia, am o prietenă, cea mai bună prietenă a mea, persoana cea mai puternică, optimistă şi curajoasă care mi-a fost dat să întâlnesc vreodată. Şi să nu credeţi că a avut o viaţă uşoară. Cel puţin în ultimii zece ani, nu. I-a petrecut prin spitale, luptând împotriva unei boli crunte, lupus. N-am văzut-o niciodată disperată, supărată pe soartă, pe viaţă.

Înainte de Crăciun, a aflat că are cancer la sân. Şi ce credeţi, nu ştia cum să-mi spună ca să nu mă preocup. Eu să nu mă preocup. Ştie că intru în panică şi nimic nu mi se pare mai trist şi mai zadarnic decât sănătatea pierdută. M-am gândit cât de mult trebuie să te preţuiască un om ca să se gândească întâi la tine şi apoi la el. El, cel lovit de soartă, el, cel disperat, el, cel care trebuie să lupte atât fizic, cât şi psihic.

Când scriu aceste rânduri, îmi curg lacrimi de duioşie, gândindu-mă la frumuseţea acestei femei, la curajul şi delicateţea cu care încearcă să-i susţină şi să-i întărească pe cei dragi ei, să nu sufere pentru ea. Când e prin spitale, îşi pune în cârcă durerile tuturor, toţi pacienţii care o întâlnesc o adoră şi prind curaj când ea e în preajmă.

De curând am vizitat-o la spital, era în cameră cu o violonistă de la Teatro alla Scala, abia internată. Era disperată violinista, terorizată şi pierdută. După două zile le-am găsit pe amândouă râzând, glumind şi m-am gândit, efectul Ada se face simţit. Sunt persoane cu care ne intersectăm în viaţă, ne-o ating marginal, ca o adiere de vânt uşor, altele care ne scutură conştiinţa şi altele pe care nu le uiţi niciodată pentru că-ţi rămân în suflet, în amintiri, chiar şi atunci când nu mai sunt. Sunt persoane care lasă o lumina pe unde trec, lasă dâra aia de pozitivitate şi optimism de care avem disperată nevoie în unele momente.

Prietenii vin şi pleacă, dar cei care rămân şi la bine, dar, mai ales, la greu, ştii că sunt pentru totdeauna şi-ţi fac viaţa mai frumoasă, mai bogată, mai plină de sens. Cred că fiecare dintre noi ar trebui să ne străduim să fim prietenul pe care ni-l dorim şi pe care îl căutăm în ceilalţi.

Pe Marietta o găsiţi întreagă  aici.

Citiţi şi

Nu era grasă. Nu era iubită

Iubita mea, cu ce ţi-am greşit?

Citiţi şi

Viața nu se termină la 40 de ani. Uneori abia începe

Of, bietul Vasile!

Mi-am uitat cerceii, ţigările şi inima la tine

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
14,638 views

Your tuppence

  1. emanuela / 23 March 2016 14:50

    Ce fericita esti sa ai o prietena ca ea! Cine se aseamana, se aduna…

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
    • marietta dobrin / 23 March 2016 23:15

      Asa e, o mare bucurie si un mare noroc sa intilnesti in viata persoane ca Ada. Si prietenia asta, o ingrijim si pretuim in fiecare zi. Ada m-a rugat sa le multumesc tuturor celor care au citit articolul pentru cuvintele frumoase, sustinerea si incurajarile pe care voi i le-ati transmis. Din pacate nu e prea bine, dar e o mare luptatoare si o fiinta puternica si pozitiva. Domnul o sa aiba grija de ea!

      Thumb up 2 Thumb down 0
      Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro