Dacă vrei să schimbi lumea, e bine s-o faci înainte să te însori

Mircea Nicolescu

9 April 2015

Mircea NicolescuDacă tot vorbeşte toată lumea de homosexuali, zilele astea, hai să vorbesc şi eu. Dar despre altceva, desigur. Azi, despre ţigani. Da, uite că am nesimţirea să mă abat de la politica oficială şi să le zic ţigani, nu rromi. Că sunt un simplu Nicolescu de pe stradă, aşadar nu trebuie să mă iau după toate tâmpeniile moderne. Şi mondene.

Sâmbătă am fost la târgul de Paşte din Cişmigiu. Aşteptam nevastu’, care avea treabă prin zonă, că ştiţi cum e. Dacă vrei să schimbi lumea, e bine să o faci înainte să te însori, că, după aia, nici canalul de la televizor nu îl mai poţi schimba, fără să dai socoteală. Îmi era foame, aşa că am vrut să îmi iau ceva de mâncare. Mă uit eu bine; cei care vindeau plăcinte, la standul la care mă oprisem, erau oleacă ţigani de tot. Culoare, fuste, accent, tot tacâmul.

– Io nu cumpăr de la ţiganii ăştia, îmi zic eu, în mintea mea a’ proastă. Cam ca în bancul ăla: două chestii nu suport pe lumea asta: rasismul şi negrii.

Aşadar, cumpăr ceva de mâncare din altă parte şi plec, ca un pistolar, pe strada centrală din Tombstone, spre ieşirea din parc. Pe drum, însă, mă apucă o criză de conştiinţă.

– Bine, bă, măgarule, de ce nu ai cumpărat de la oamenii ăia? mă urechează îngeraşul de pe umărul meu drept.

– Păi, sunt ţigani, răspund eu oarecum sigur pe mine.

– Aşa, şi? Ce au? Ciungă în păr?

– Păi, ţiganii îţi dau în cap, fură, miros urât, au mulţi puradei şi vorbesc strident pe stradă. În plus, nu înţeleg nimic din limba aia păsărească pe care o glăsuiesc, zice drăcuşorul ăla mic şi roşu de pe umărul stâng, agitându-şi tridentul.

tigani

– Românii îţi plac? Prin metrou nu put atâţia?

– Ba da, dar…, am zis eu, dând din umeri, ceea ce a creat serioase probleme de echilibru celor doi sfătuitori ai mei.

– Fură? Dau în cap? Asta îţi displace?

– Păi, normal.

– Bine, dar dacă tu, care te dai mare gânditor (de la Hamangia, fără bască, însă), nu vrei să cumperi de la ăştia de aici, care stau în frig de la 8 dimineaţa (e drept, că afară, deşi soare, i-ar fi îngheţat bijuteriile de familie şi unui urs polar) şi care au o afacere normală, decentă, ce ai vrea să facă oamenii, ca să îşi hrănească puradeii? Să fure? Să dea în cap?

Drept e că mă cam băgase în colţ, nemernicul ăla mic, cu aureolă alb-transparentă şi aripi.

– Adică vrei să zici că, dacă noi, care îi evităm, nu le dăm posibilitatea să trăiască normal, după regulile noastre, tot ce le rămâne de făcut, ca să supravieţuiască, ar fi să iasă la drumul mare?

– Tu nu ai face la fel?

– Drept îi, mă înclinai eu.

Dar drăcuşorul ăla negru (da, devenise negru, între timp) nu s-a lăsat şi m-a îmboldit:

– Nu înţeleg o boabă din ce gavaresc ăştia, se indignează el.

– Dacă, în locul lor, ai auzi o suedeză cu ochi albaştri, 1 metru 80, care îţi mitraliază 85 de consoane, una după alta, te-ar mai deranja cele 83 de consoane de prisos?

– Băi, drept e că nu prea, că m-aş pierde în albastrul ăla, de aş zice că înot pe spate în Mediterana, într-o zi de august, lângă delfini.

– Vorbesc tare şi strident? Dar tu, dragul meu, aproape surd, cum crezi că vorbeşti? Că tot îţi zice nevastă-ta să vorbeşti mai încet, că se uită lumea la voi.

Băi, ne-a băgat afurisenia asta de îngeraş la colţ, ca să fiu sincer. Avea dreptate, mama lui de pezevenghi. Poate că nu gândim bine. Ce părere aveţi?

Epilog:

I-am tras un şut sub coadă drăcuşorului, am întors elegant, m-am dus la oamenii ăia, le-am spus toate gândurile mele urâte, le-am cerut iertare, am căzut unii în braţele celorlalţi, plângând, şi am cumpărat cinci plăcinte de la ei. Pe care le-am dat câinilor vagabonzi, că eu eram umflat deja de la cât băgasem în mine. Să fie de sufletul bunicii.

Ţi-ar fi plăcut să fie aşa epilogul, nu?

Realitatea e că am gândit aşa, dar lenea a fost mai mare. Am clefăit ultima bucată de plăcintă, cumpărată de la nişte români cu nimic mai curaţi, m-am şters cu mâneca (mint, aveam şerveţel, dar dă mai multă culoare locală să zic de mânecă), mi-am jurat că data viitoare numai aşa voi face, apoi am zis “Ia mai dă-i, bă, în aia mă-sii”, am ajuns la maşină şi am plecat spre casă.

La semafor, un puştan a sărit să-mi spele parbrizul. Era ciocolatiu. L-am gonit şi am dat muzica mai tare.

În rest, toate bune.

Pe Mircea îl găsiți și aici

Citiţi şi

Bărbatul pus pe rele

Nici măcar nu erai genul meu

Citiţi şi

Ne vom bucura mâine, azi suntem prea ocupați

Lașule!

Știam că bărbații ca el nu merită o femeie ca mine

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,132 views

You want to keep reading, right?

Other great pieces by

Mircea Nicolescu

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro