Dans, dans, dans, până la epuizare, dans!

Andreea Petrescu

13 November 2012

Cum o fi să dansezi până când, la propriu, nu mai poţi? Să începi cu o stare bună, să te laşi dus de ritm, să simţi că lumea nu mai există şi apoi, încet-încet, să te cuprindă oboseala, durerea fizică, tremuratul, somnul, starea de rău…? Să fie dansul ca viaţa, cum s-ar zice.

Aşa trebuie să fi fost pentru americani, că doar ei sunt maeştri ai exagerărilor de orice fel, cu atât mai mult la începutul secolului XX, când totul trebuia încercat. Pe-atunci se bătea record după record şi se ţipa atât de tare, metaforic vorbind, încât nu e de mirare că auzim şi acum ecourile. Tot pe atunci, mai exact prin 1909, s-a organizat în Montana primul maraton al dansului, cu mai bine de 170 de perechi participante. Reguli puţine şi neclare, entuziasm şi leşinuri – toate au contribuit la oprirea manifestării în pragul celei de-a 15-a ore. Şi au trecut încă 14 ani până ce un nou maraton a prins curaj să se ridice de pe pardoseală, bătând din tocuri.

 Imaginaţi-vă aşadar că tocmai în 1923, în anii cei zburdalnici, în care corpurile s-au eliberat de vechile restricţii antebelice şi au început să se „smucească” pe Charleston, Swing, Foxtrot sau Lindy hop, folosindu-se în sfârşit şi de trunchi, nu doar de picioare, atunci au reintrat în scenă maratoanele. Şi nu oricum. Alma Cummings, o femeie de 32 de ani, a dansat atunci neîntrerupt timp de 27 de ore, stabilind un record mondial. A schimbat şase parteneri şi a devenit model pentru zeci de femei care se visau deţinătoare ale titlului. Iar marketing-ul din jurul evenimentelor a explodat pur şi simplu. Totul s-a transformat într-o industrie gândită milimetric, în care conta tot mai puţin să ai tehnică sau să îţi fugă picioarele pe ritm, cât să rezişti fizic zile sau chiar săptămâni în şir. Concurenţii aveau dreptul la 15 minute de pauză la fiecare oră, timp în care puteau să doarmă, să li se facă un masaj sau să se răcorească puţin. Nu e de mirare că în asemenea condiţii mulţi dintre ei şi-au pierdut cunoştinţa sau chiar au murit, motiv pentru care câteva maratoane au fost oprite.

Show-ul creat în jurul maratoanelor era extraordinar, pentru că, oricât de cinic ar suna, e nevoie ca uneori să menţii nu (numai) dansatorii în viaţă, ci mai ales publicul, ajuns câteodată să numere chiar şi 2500 de oameni pe noapte. Cum plictisul este cel mai mare inamic al distracţiei, în jurul participanţilor la maraton se organizau alte dansuri, profesioniste, meciuri de box sau spectacole de pantomimă, timp în care spectatorii puteau să îi încurajeze pe preferaţi, să interacţioneze cu ei sau chiar să arunce cu bani. Mai mult, maratoanele s-au transformat în premergătoare ale reality show-urilor de acum. De multe ori erau chemaţi să danseze tocmai aceia de la care organizatorii se aşteptau să scoată scântei (şi nu doar din flecuri), să se certe şi să răbufnească, totul în numele unui „let me entertain you!” pe care îl recunoaştem uşor.

Cel mai lung maraton a început pe 29 august 1930 şi a durat 214 zile, adică 5152 de ore. Câştigătorii (pare de necrezut că au supravieţuit totuşi) nu au primit un premiu uriaş, ci doar 2000 de dolari, adică 1000 fiecare. Chiar şi aşa, în perioada neagră care a urmat Marii Crize de la începutul anilor ‘30, numărul participanţilor la maratoane a crescut substanţial, pentru că spectacolele ofereau nu doar şansa unui câştig, oricât de mic, cât mai ales pe aceea de a mânca gratuit pe banii organizatorilor. Imaginea maratoanelor a devenit dramatică atunci şi a început să semene tot mai mult cu un spectacol al umilinţei.

Maratoane se mai organizează şi astăzi, din fericire majoritatea cu scop umanitar şi respectând demnitatea şi drepturile omului, aşa cum e cazul celui organizat anual la Universitatea de Stat din Pennsylvania, care durează „doar” 46 de ore şi la care se strâng milioane de dolari, care sunt donaţi.

Ne place să ne jucăm cu propriile limite, fără îndoială, iar dansul face parte dintre codurile pe care le înţelegem cu toţii, oriunde ne-am afla. Cât de mult e totuşi prea mult? Şi, că era să uit, v-a plăcut „Şi caii se împuşcă”?



Citiţi şi

Trăiește!

Nu mă culc cu tine!

De câteva zile aștept un semn de la tine

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
580 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro