Dansează-mă până la sfârșitul dragostei

Mihnea Rudoiu

11 November 2016

Mihnea RudoiuObişnuiam în trecut să ies în cluburi. În perioada studenţiei, rătăceam şi câte trei nopţi pe săptămână. Poate altora li se va părea puţin, dar, având în vedere că stăteam până dimineaţa, ca să prind metroul, era destul de obositor, mai ales că dimineaţa – datorită specificului facultăţii mele – trebuia să fiu prezent la cursuri.

Odată cu trecerea anilor, ieşirile s-au rărit, vechile găşti s-au destrămat, prietenii s-au căsătorit, unii au părăsit oraşul… cum se întâmplă de obicei. Acum, ce să mai zic, dacă merg într-un club o dată pe lună.

Vineri noaptea, fiind ziua unui prieten, am recidivat. Într-o loc din Centrul Vechi. Unde, ca în vremurile din perioada studenţiei, am stat până dimineaţa.

Ceea ce m-a frapat – abia acum, deşi fenomenul nu e recent – este că, în multe cluburi, nu mai sunt blues-uri.

Înainte vreme, după fiecare interval de “zbumţi-zbumţi”, urmau “blues”-urile. Majoritatea celor care ieşeau în cluburi atunci o făceau special pentru şansa de a schimba câteva vorbe cu cineva în preţiosul timp ce urma invitaţiei la dans. Era un ritual în timpul căruia, pe fundalul unei melodii lente, se rosteau inepţii şi banalităţi înfiorătoare, dar care, pentru partenerii angrenaţi în acea “strânsoare” unu-la-unu, nu aveau multă importanţă. Fetele stăteau în grupuri, băieţii încercau să se infiltreze în mijlocul lor, cei timizi rareori aveau curajul să spargă gheaţa – dacă o făceau, “spontaneitatea” conversaţiei avea un iz de ridicol ce putea revendica fără probleme redefinirea termenului  – şi, cu ochii aţintiţi asupra “victimei”, aşteptau “blues”-urile salvatoare, când, înghiţindu-şi emoţiile şi mimând un aer degajat, formulau invitaţia. Refuzul îi arunca în ghearele disperării.

Fetele, la rându-le, erau disperate că sunt invitate cu predilecţie de alţii decât cei care şi-ar fi dorit să le invite. Dacă acceptau invitaţia, întrebările din seria “Cum te cheamă?”, “Unde eşti studentă?”, “Ce zodie eşti?” şi “Ce gen de muzică îţi place?” le provocau căderi nervoase, dată fiind frecvenţa cu care le auzeau repetate. Mai ales când întrebările nu veneau din partea celor care şi-ar fi dorit, ci a unora cărora le acceptaseră invitaţia din politeţe şi care, fără a-şi cunoaşte lungul nasului, deveneau insistenţi, cerându-le apoi să le conducă la cămin, să le dea numărul de telefon (pe atunci abia apăruseră Connex şi Dialog, asezonate cu faimoasele două secunde netaxabile) şi, evident, să le sărute.

dans-blues

Probabil şi acum se întâmplă la fel, dar tatonarea din timpul blues-ului nu mai există. Nici vorbă ca blues-ul să garanteze vreo lovitură pe tărâmul diafan al dragostei – cei mai mulţi rămâneau cu buza umflată –, însă oferea o apropiere între fată şi băiat care acum s-a perimat, fiind înlocuită de prezenţa cocktailurilor şi a unei animaţii irepresibile. Chiar sunt curios dacă tinerii din ziua de azi mai dansează unul în braţele celuilalt, exceptând nunţile unde sunt invitaţi.

Au apărut, pe de altă parte, manuale de agăţat, conţinând replici inspirate cu ajutorul cărora partenerul de discuţie să cadă sub vraja ta, cărţi care îţi explică ce aşteaptă femeile de la tine ca să faci o impresie favorabilă la primul contact vizual şi cum ar trebui tu, ca femeie, să îl cucereşti pe el – eventual, cum să procedezi ca să-l păstrezi numai pentru tine – dacă destinul vă pune faţă în faţă într-un bar sau club. Dai peste tot de instrucţiuni care îţi garantează fericirea şi dragostea. Tot ce trebuie să faci este să te ţii de ele.

Ori, nu prea se întâmplă în realitate, nu-i aşa? Cumva, orbirea din dragoste are propria ei logică, ce nu ţine cont de îndrumările specialiştilor.

Nu susţin deloc preeminenţa unei epoci asupra alteia, nu spun că, în timpul tinereţii mele, era mai bine sau că generaţia mea era mai romantică, mai fericită sau mai cu capul pe umeri. Dar atunci, în ciuda izolării relative în care se afla societatea noastră, sau poate tocmai datorită acestui fapt, oamenii erau mai naturali – chiar dacă asta însemna foarte puţin – şi mai puţin încarnarea artificială a unor modele de succes – care azi înseamnă foarte mult, dacă nu totul.

Discuţiile dintre un băiat şi o fată erau mai naive şi caste, emoţia era mai prezentă, răbdarea, o virtute mai apreciată, dorinţa de a-l cunoaşte pe celălalt nu începea musai cu partea fizică, relaţiilor le luau mai mult timp să se închege şi durau mai mult. Aerele celor mai fiţoşi dintre ei erau, în comparaţie cu manifestările de megalomanie din ziua de azi, expresia unei dovezi de modestie şi bună-cuviinţă.

În zilele noastre, însă, pare că nimeni nu mai are răbdare, nimic nu mai impresionează, nimic nu mai are valoare. Totul se derulează pe fast-forward, nu mai este timp să aprofundezi, să pierzi vremea cu nimicuri.

Aplecarea asupra sinelui a fost dintotdeauna o încercare temerară şi nu prea atrăgătoare, dar azi –  din pricina comodităţii spiritului care, asaltat de tot felul de reţete cu efect instantaneu, doreşte totul de-a gata şi aşteaptă, când ceva nu funcţionează, sugestii cărora să li se conformeze – a căzut fatalmente în dizgraţie.

Introspecţia, atâta câtă era, a fost înlocuită cu exhibiţionismul. Ca să pătrunzi în rândul lumii, trebuie să te pui în slujba unei naturi umane cât mai dezinhibate şi nonconformiste. Lipsa emancipării a devenit păcatul major al epocii actuale, tabuul fiind un câmp magnetic în care orice fiinţă modernă, fără complexe, trebuie să intre pentru a arăta că nu are nicio problemă în a convieţui cu el. Dacă încerci un sentiment de inadecvare, dacă protestezi împotriva toleranţei fără margini care a luat locul intransigenţei de ieri, eşti imediat catalogat expirat sau desuet. Cu siguranţă, nu în pas cu vremurile.

Non-conştiinţa universală s-a substituit inconştienţei individuale, iar acest tip de comportament – pătruns de aura relativismului şi a unui cinism infantil – mătură totul în calea lui, ca şi cum nimic nu ar mai conta cu adevărat. Sexul fără complicaţii primează în faţa sentimentului care angajează, relaţiile se destramă într-un rimt mai alert decât le-a luat să se formeze, divorţurile sunt la ordinea zilei, moralitatea, un subiect de băşcălie, începerea vieţii sexuale la vârsta adolescenţei e un sine qua non, a consuma băuturi alcoolice tari şi a fuma din prima zi în care ai obţinut buletinul, un semn de maturitate. Inclusiv drogurile devin, încet-încet, o modă ce se bucură de tot mai multă simpatie.

Paradoxal, cu cât omul proclamă mai mult dreptul la o viaţă cum ar trebui să fie şi i se oferă mai multe reţete spre a o atinge, cu atât mai puţin are parte de ea. Şi, cu cât se doreşte ca societatea să fie mai permisivă, cu atât individul devine mai angoasat.

Încotro ne îndreptăm? N-am idee. Însă e curios de urmărit care din cele două identităţi concurente, cea pe care o parte a societăţii o vede cu ochi buni şi cea pe care restul o consideră antisocială sau excentrică, va triumfa. Mai ales că fiecare crede despre cealaltă că este anticoscială şi excentrică.

Dar, până atunci, când ies noaptea în cluburile din Centrul Vechi, mi-ar plăcea să urmăresc perechi dansând blues. Măcar atât.

Mihnea există virtual doar AICI

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

Citiţi şi

Viața unei femei divorțate

Dacă am şti să facem sex… Ce proști sunt bărbații!

You, first!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
7,145 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro