Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Dantelăreasa și sticlarul

12 February 2018

Ne credem stăpâni ai timpului, nemuritori, deşi ne îndreptăm de când ne naştem, spre asfinţit. Copilăria e un arlechin mirat, cu chip  surâzător, cu părul ca un puf nepământean, cu miros de cetină de brad. Bătrâneţea e copilul debil, cu veşminte prea largi, cerşind încă o zi.

În Orăşelul Ciudat nu se mai nasc copii, locurile de joacă sunt pustii. Locuitorii oraşului sunt bătrâni şi plictisiţi. Kai îşi închipuia că era singura fată din oraş.

Timpul s-a îngustat, iar în piaţa mare, în turnul auster cu ceas, totem vertical în amurg, cu o bufniţă aurie în vârf, gongul e mai mereu aţipit – sună din ce în ce mai rar, iar când se trezeşte, sună fals în ploaia acestui ţinut ca o ţară a nimănui. E obosit de atâta viitor. Omenirea este înconjurată de un zid rânced…

Kai este dantelăreasă în Burano. Jucăușă, serile hrănea cu răvașe de dragoste gurile de leu din Palatul Ducal, în care odinioară venețienii strecurau bilete calomnioase la adresa dușmanilor lor, Era un ritual, iar când ea lipsea, gurile de leu foșneau de dorul fetei.

Un bilețel căzut pe dalele străvechi, pe care Rafael îl despăturește și îl citește… Fata îl vede şi îl urmăreşte. Băiatul traversează parcul, iar fata, cu câţiva paşi în spate, se ascunde după o coloană de cărămidă. Ţâşneşte apoi, îi place jocul. Umbrele lor se amestecă. Băiatul se opreşte, privind spre canale fluxul de lumini. Gondolele care se întorc în inima lagunei, arată ca nişte felii de lubeniță luminoase. Se simte urmărit şi se uită peste umăr. Zâmbeşte. Fata vibrează ca o ciută, de parcă el ar fi urmăritorul. Eşarfa ei albastră, cu dantelă de mărgele, se agaţă de arabescurile de fier forjat ale unui gard. Băiatul se desprinde…

S-au întâlnit și s-au simțit magici. Natura are trucurile ei de a face viaţa să-şi extragă seva din iubire.

Fata se plimbă pe chei şi se gândeşte la Rafael. Se plimbă în ploaie şi îşi doreşte, mai mult decât orice, să fie împreună cu el.

În oraşul lui Rafael s-au aprins torţe rozalii cu lumina pietrificată, care se zbuciumă în vântul venind dinspre mare. Leul de marmură cu cartea deschisă sub gheare veghează lumea îmbătrânită a acestui sat celest înconjurat de ape. Pe uliţele lichide și întunecate văluresc gondole, mărşăluind în tăcere ca lăcustele scăpate din lanuri de ceaţă abstractă. Murmure surde şi resturi vegetale umplu malurile, iar el se plimbă în lumina blândă şi umedă a înserării, gândindu-se la Kai.

Rafael este singurul bărbat tânăr din acest oraş. Lucrează în Murano, e meşter sticlar. Extrage din cuptor sticla incandescentă, o aşază într-o formă de metal, o răsucește, apoi suflă în tubul lung, sticla crește în capătul tubului, prinde viață. Cu o  foarfecă specială, maestrul retează extremitatea sticlei şi în faţa lui răsare o vază ca o clepsidră dogoritoare…

Old Venice

După dispariții de câte o lună întreagă, fără un cuvânt de rămas bun, tatonări, doar pentru a o pune la încercare, Rafael a cerut-o pe Kai în căsătorie. Au părăsit lumea apelor, au străbătut câmpii mohorâte cu ierburi scurte, roase de turme de oi imaginare, au călcat pe urmele dinozaurilor cu capete acoperite de ceaţă, apoi au mers spre munţi. Natura i-a primit ca pe nişte copii. Dincolo de munți se întindeau lumi indecise, stăpâne ale vagului.

Rafael, meșterul sticlar, făcea din sticlă – diamante, iar dantelăria lucrată de Kai era ”pânză de păianjeni cereşti”. Faima loc a depășit granițele micii depresiuni montane. Totuși, nu au fost binecuvântați cu copii. Acest lucru a întristat-o nespus pe Kai.

Au trăit fericiți o sută de ani. Apoi… un tablou dezolant.

Un bătrân şi o bătrână visează la stele. Hoarde de aventuri imaginare şi viaţă netrăită zac în urma lor. Se ţin de mână; între ei, rutina şi frica de moarte. În spatele casei lor, în partea de jos, curge un râu. De obicei, este destul de firav, nici măcar când plouă torențial nu e ceva mai mult decât un firicel. Stau serile în cerdac şi se uită la firul apei, în care se bălăcesc raţe sălbatice cu penaj verde, irizat, se uită la cer şi la munți. Se uită unul la celălalt: nu au îmbătrânit frumos, nu radiau joie de vivre. Nu mai erau îndrăgostiți de viață. Bătrânețea e boală grea.

featuredoldies

sursă foto: lifehack.org

Când noaptea se lasă peste ţinut, brazde de lună păgână se preling palid pe umerii lor, armură de piele tăbăcită.

— Îţi aminteşti, Rafael, acum o sută de ani ? Lumea era a noastră.

— Îmi amintesc. Acum sunt înţelept şi trist.

Tăcerea se strecoară printre copaci ca o ceață, ca niște bătăi de inimă aţipite, este doar un joc al nemulţumirii lor profunde. Pe ce tărâm aţi alunecat, inimi voioase ?

Într-una din plimbările lor zilnice, Rafael a descoperit un izvor de viață vie: firul de argint al apei stelare.

La marginea jgheabului încropit de natură, pământul afânat clocoteşte. Bei cu nesaţ, Rafael, te simți viu din nou, frumos din nou, tânăr din nou, copil. Soarele închide ochii, chiar vântul îşi ține respirația pentru acest moment.

Kai, bătrâna şi iubita ta poveste, se tânguie blând, de teamă că se stinge odată cu ultima stea foşnitoare. Dincolo de umbra sa, se adună copacii şi zarea toată. Dar Universul este generos, apa stelară strecoară şi în Kai, copilăria.

Înconjurați de bule trandafirii, Kai și Rafael primesc tinerețe și emoţie, ombilicul astral se încolăcește în jurul gleznelor lor, aerul însuși devine umed și roșu. Renasc, ca fiinţe stelare.

În timp ce unele zile plâng, Rafael şi Kai, cu zmeiele lor, cu bețele lor, luptând cu creaturi fanteziste, aleargă râzând spre crestele munților străvechi… Copii ai stelelor.

Au învățat să meargă în tandem, Rafael cu brațele înfășurate în jurul micuţei Kai, să-i țină de cald în zilele reci. Prima dată când i-a spus ca o iubeşte, i-a scris poeme pe umerii goi. Apoi iubirea s-a scufundat în inima ei.

Prima ceartă. Părea ceva familiar… Tăcerea stătea între ei, holbându-se la aerul necăjit care curgea în jurul lor. Un zâmbet neastâmpărat ca o lumină dansa pe chipul fetei. Împăcarea vine atât de uşor când iubești o fată veselă…

De veţi găsi Izvorul cu apă stelară, nu-l ocoliţi…

Guest post by Miriam Tkee, autoarea cărții Pătrățica abstractă 

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Dulceața de caise 

Fotografia și citatul zilei – „Transformă-te în cine ești!”

„Iubeşte-te pe tine însăţi, ca să te pot iubi şi eu”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
382 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro