Dar vino să mă iubeşti odată

Adrian Ţiglea

29 October 2017

Adrian ŢigleaÎntunericul s-a înstăpânit peste braţul de dunăre al vieţii, plămădind sufletele noastre într-o deltă a nerostirii. Era o vreme când ne rosteam fierbinte unul spre celălalt poveţele de vară ale sărutului, buzele mele erau mai curând amnezice spre a oferi, dispuse, pe de altă parte a inimii, să se ia la vorbă cu mângâierea însufleţită a ochilor tăi. Mi-ai oferit, cu un gest care trăda bătrâneţea sufletului meu, singurul loc liber în autocarul vieţii tale ticsite cu voci şi priviri din trecut, m-ai strecurat la ceas de amiază în aşternutul mult prea dureros al unei fiinţări care nu cunoscuse nicicând poteca spre mare, familiară cu zgomotul surd al durerii, al trudei de a fi. „Pofteşte şi plămădeşte un zid de apărare în jurul singurătăţii mele”, mi-ai spus, iar eu am surâs cu copilăria îmbrăţişărilor mele peste trupul tău de biserică părăsită, înlăuntrul căreia nu mai slujeau preoţii luminii şi ai afectivităţii, numai o turmă de copii rătăciţi se adăpostea, din vreme în vreme, de frigul şi războiul străzii. „Eu vin din iarnă”, mi-ai spus, „patria mea este frigul”, în timp ce trupul tău cald deştepta cearşafurile moi ale dimineţii, pătrunzând cu pasiunea sângelui iarna care se pregătea să cadă peste inimile noastre.

barbat suferinta

Nici tu şi nici eu nu aveam curajul să rostim blestemul despărţirii, dar simţeam împreună cum trupul tău cădea pe gânduri spre un alt trup, iar sufletul meu îşi găsea de trebăluit prin curtea interioară a copilăriei. Ştiam că te îndrepţi, cu paşi hotărâţi, spre Cetatea luminii, simţeam deja mirosul de sânge al împreunării tale cu veşnicia, dar îmi spuneam că Dumnezeu vine cu tolba sa de minuni, în mijlocul copilăriei, spre final de decembrie, odată cu naşterea Fiului Său. Eram căzut pe gânduri cu rugăciunea, din vreme în vreme mă pierdeam cu firea neîncrederii în gesturile Lui tandre, uitam că El vine să rostuiască la vreme potrivită grijile şi răspântiile omeneşti.

„Dar vino să mă iubeşti odată”, porunceai tu din camera sănătăţii seduse de boală, suferinţă şi cearcăn întomnat. Eu mă dădeam atunci jos din trupul meu, luam în braţe sufletul tău şi-i frământam drojdia aprigă a răcelii, până se încălzea, până dogorea aşternuturile dimineţii, până îţi dădeai duhul într-o cântare a coapselor arămii. Era toamnă în trupul tău, mâinile mele de soare dulce alunecau peste covorul de rădăcini al sângelui tău, pulsând dimpreună viaţa, îmbrăţişările mele părând a te aduce înapoi din veşnicie. În fiecare dimineaţă soseam să-ţi aprind lumânări cumpărate de la pangarul vieţii, te înflăcăram cu cele dintâi respiraţii ale fiinţării, să rămâi, încă o zi, în trupul tău de ceară oţelită.

Când te-ai înscris la cursurile cu frecvenţă ale veşniciei, peste pământ s-a lăsat un duh al singurătăţii, golind bisericile de credincioşi, sporind taina întunericului de a fi, rătăcind în mine curajul de a mă confesa vieţii cu trăirea. Nu înţelegi niciodată cu adevărat taina rostirii care te leagă de trupul pieritor al unui om, de sufletul lui promis Tatălui din Ceruri, împrumutat, cu dobândă efemeră, săpăturilor tale antropologice. Oamenii sosesc şi se risipesc din calea noastră din pricini, nedesluşite, de destin. Acum zâmbeşti cu ei, simţi veşnicia curgând prin vene, eşti sigur că rugăciunea Tatăl Nostru a fost gândită special pentru tine, sporeşti încrederea că Dumnezeu îţi este prieten şi însoţitor credincios al inimii, descoperind în calea ta iubirea, cununia cu paternitatea, talentul de a transforma vremelnicia în popas şi stăruinţă a şederii. Dar, în vreme ce îţi ţeşi povestea cu iţele credincioase ale afectivităţii şi onestităţii de a fi fiinţă umană şi iubitoare, timpul îşi vede liniştit de curgerea-i neînfrântă şi destrămătoare.

Nu spun că nu ştiam că viaţa este pe clipe. Nu spun că nu învăţasem din vreme să nu mă mai încred în promisiunile stăruinţei la nesfârşit în sărut şi îmbrăţişare. Spun numai că tu eşti departe şi în lume s-a lăsat cu blestem.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Într-o zi mi-a mărturisit în genunchi că…

Limite şi înţelegeri ale sufletului

Nu exista „noi”, eram doar eu și-un laptop…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
802 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro