De-aş fi o superwoman

Iris Claire

4 June 2017

CLARA CÎRSTEAPur şi simplu, când m-am trezit – trezitul acela leneş, de felină, pe care o aşteaptă o zi goală de week-end neplanificat – am ştiut. Aveam puteri de super-eroină. O superwoman modernă, mai exact, nu cu majuscule, chiar cu minuscule.

Încântată de acest dar primit pe neaşteptate, am ieşit în stradă să înfrunt oraşul. O, dar ce am văzut acolo!

Privind prin ochii de super-eroină, am văzut şi am perceput totul diferit. Era seară. Îmi alesesem acest moment al zilei, din două motive: în primul rând, mi-au trebuit câteva ore să mă obişnuiesc cu darul, iar în al doilea rând, seara, simţurile mele sunt mai ascuţite. Aş putea să zugrăvesc un moment frumos, romantic, de înserare desprinsă  din poveşti. Dar nu acesta este scopul meu. Iar puterile mele nu urmăreau acest lucru, ba chiar, din cauza sau datorită lor, luna îmi apărea ca un ciob curbat înţepând stingher bolta cerească, într-o poziţie precară, care mă făcea să-mi adun mâinile deasupra capului, în ideea că ar putea ca, în cădere, să mă rănească. Dar nu ce se petrecea acolo sus mă interesa, mai important era ce se trăia jos, în lumea oamenilor, a acelor fiinţe îmbogăţite cu trăiri şi sentimente într-o variantă mult îmbunătăţită, dacă e să comparăm cu oamenii deceniilor trecute. Puteam acum să mă cobor la nivelul lor – unul destul de ridicat, de altfel – şi să-i aud. Spre surprinderea mea, nu se lamentau. Erau gânduri albastre, optimiste, care ţâşneau din semenii mei ca nişte firicele subţiri, tremurânde şi le încolăceau capetele ca braţele unei caracatiţe posesive, căci, mare mirare, nu se desprindeau, nu pluteau, stăteau pur şi simplu agăţate cu încăpăţânare.

cuplu banca

Mi-am oprit privirea asupra unei perechi de oameni drăguţi, care şedeau pe o bancă. Drăguţi… hm, nu e un cuvânt tocmai potrivit. Şi iată de ce. Am spus pereche, totuşi, nu formau una. Nu era apropiere, atingere, cel puţin, nu la nivel fizic. Era ceva ciudat la mijloc, un zid de indecizie. Spun zid pentru că eu, cu noile puteri căpătate, îi simţeam nu atât greutatea, cât densitatea. Se vedea în privirile lor piezișe, în aerul încărcat care-i despărţea. Nu era un aer care să-i cuprindă, nu până acum, cel puţin. Atitudinea corpului lui spunea ceva. Era relaxat, uşor aplecat spre ea, într-o poziție deschisă, specifică unui bărbat a cărui curiozitate este aţâţată. Şi gândurile lui erau albastre, dar o nuanţă aprinsă, cu sclipiri sălbatice, ce trădau neastâmpărul trăirilor nespuse şi al dorinţelor care o iau înaintea materializării lor. Erau lucruri pe care un privitor amestecat în mulţime, lipsit de puterile mele, nu le-ar fi putut percepe. Mi-am întors repede privirea de la el, nu pentru că nu prezenta un interes aparte, ci pentru că acolo, lucrurile erau clare. Şi am privit spre ea. Dumnezeule!!!… cât tumult se ascundea acolo, în spatele ochilor acelora mari şi ușor speriaţi! Gândurile ei se încolăceau într-o mişcare neastâmpărată, căutând, parcă, un punct de sprijin, ceva de care să se agaţe. Era supărată, se vedea asta, erau lucruri care nu îi conveneau, care o asaltau, care îi răvăşeau sentimentele într-un haos tulburător. Dar câtă putere era aici! Chiar una care putea rivaliza cu a mea, de s-ar fi încumetat, desigur. Însă nimic nu părea să trădeze ce se petrecea în mintea ei. Oferea privirilor imaginea unei tinere femei calme, nu clătina nici măcar piciorul în acel gest de nervozitate delicată specific doamnelor. Mâinile stăteau aşezate cuminţi, una pe geanta roşie, iar cealaltă întinsă leneş pe speteaza băncii. Zburam cuminte printre ei, dorindu-mi să fac ceva să-i ajut, să-i apropii, erau prea departe mental, să o liniştesc pe ea, să-i arat CE şi, mai ales, CÂT simte el.

Mi-am intors privirea de la ei, cand vântul s-a înteţit şi am cercetat încruntată marea. Era învolburată acum şi scotea un geamăt de om bătrân, rănit în bătăliile vieţii. Mi-am strâns mai bine baticul roşu cu buline albe în jurul gâtului, am încercat să-mi netezesc părul şi m-am întors din nou spre cei doi.

Nu trecuse mult timp de când îmi schimbasem orizontul cu un altul, de fapt, câteva minute. Minute… hm, cum se scurgeau ele, oare, pentru o superwoman like me?  Lent, poate? Căci apropierea celor doi era acum mai clară. Ce spun eu? Reliefată! Am pufnit înciudată că nu surprinsesem momentul magic al scurtării distanţei dintre ei. Acum gândurile lui alergau spre ale ei, le înlănţuia cu nerăbdare, acestea trăgându-le capetele unul spre celălalt şi făcându-le privirile să-şi ciocnească traiectoria nu în zig-zag, cum fusese până acum, ci într-o linie lină, dreaptă, ca o apă pe undele căreia îşi odihneşte tăblia o bărcuţă fragilă.

Mi-am scuturat pletele mulţumită şi m-am hotărât să-mi recapăt puterile de om obişnuit. Îmi plăcuse ce văzusem şi voiam să repet experienţa ca o doamnă cuminte, fără puteri deosebite, dar care-şi propunea să fie un pic mai atentă la cei din jur.

Pe Clara o găsiți și aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Cum se cuceresc femeile (varianta secolul 21)

„Honey, o să fie bine!” N-a fost!

Nu mai avem timp nici să ne minunăm, nici să așteptăm, nici să iubim

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,825 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro