De atunci am grijă ce minuni îmi doresc

Mihaela CondratA fost odată ca niciodată. Am fost odată eu. Și m-am născut într-o familie cu dizabilități, mai precis tata avea probleme. Nu-și putea mișca picioarele decât foarte puțin, cu mâinile putea face mișcări limitate, doar capul îl putea mișca în toate direcțiile. A trebuit să mă adaptez situației, adică să învăț cum se trăiește alături de un om cu dizabilități, cum să îi aduci lucrurile ca să le poată apuca, cum să elimini din cale obiectele care l-ar putea deranja, cum să nu faci lucruri, multe lucruri care să nu-l incomodeze la masă, în casă, în curte. Mai departe nu putea ieși, mai departe de școală nu puteam eu merge. Trebuia să fiu tot timpul la apel. Și în somn simțeam o anumită neliniște.

Într-un an s-a întâmplat minunea pe care mi-o doream cel mai mult: tata s-a putut mișca, din toate încheieturile, s-a putut ridica. Eram la școală când a venit o prietenă și mi-a spus marea veste. Am crezut că totul se va schimba, că eu voi fi, în sfârșit, liberă. Așa au crezut toți, că mișcarea/schimbarea înseamnă libertate. Că tata nu va mai avea nevoie de ajutor. Că voi face tot ce nu am putut face până atunci. Aveam 11 ani în acel an ’89. Am crezut că-mi voi putea recupera cumva copilăria, copilăria plină de constrângeri, de condiționări!

Doru Deliu, Țărăncuță cu basma roșie

Doru Deliu, Țărăncuță cu basma roșie

M-am înșelat, dar atunci nu am știut, nu am văzut și nici nu am priceput. Eram prea mică. Am confundat minunile (de atunci am grijă ce minuni îmi doresc)! Am văzut doar frustrarea de pe fața tatălui care voia să meargă, dar mușchii încă nu-l ascultau și a trebuit să fiu și mai atentă, să-l țin și mai puternic ca atunci când cade să nu se lovească încât să-și spargă capul, buza sau să-și rupă vreo mână. Bineînțeles că nu am putut evita toate aceste lucruri. Da, așa am învățat  odată cu tata că schimbarea înseamnă durere, răbdare, exercițiu, mai ales exercițiu! Dacă până atunci paralizia crease niște mișcări automate, destul de sigure, acum faptul că putea să se miște însemna o adevărată catastrofă: nu mai era sigur pe el, trebuia să facă aceleași mișcări de zeci de ori pe zi ca să ajungă la un oarecare autocontrol. A trebuit să învețe să mănânce singur, însemnând că trebuia să stau lângă el și o oră în caz că avea nevoie de mine, apoi să adun toată mizeria de pe jos pe care o făcuse. Plimbările erau din cale-afară de obositoare, mergea tare încet, cu poticniri, avea nevoie mereu de sprijin, nu se simțea încă sigur pe el, trebuia să facem pauze dese și lungi. După mici victorii, venea o perioadă cruntă de împotmoliri și nebuloase. A mai trebuit să treacă alți mulți ani ca să dobândească anumite obiceiuri, reflexe bune. Starea lui s-a schimbat oarecum. Pe lângă mine trecuseră și pubertatea și adolescența și mă întrebam ce a însemnat ieșirea tatălui din paralizie: o altă perioadă, mai îndelungată poate decât prima, de privațiuni și frustrări. Nu fusesem nici mai liberă, nici mai în siguranță (nici nu sunt sigură dacă aceste cuvinte au grade de comparație)! Însă aveam un nou sentiment pe care nu-l mai avusesem până atunci: normalitatea. Adică aveam premizele normalității. Nu mai aveam o familie cu dizabilități.

Dar plecând de lângă tata, mutându-mă într-o altă țară, aveam să constat că purtam în mine cele două perioade: paralizia și reabilitarea lui. Pentru prima dată aveam ocazia să mă analizez și să mă compar cu cei care veneau din medii normale. Față de ei eram un fel de paralitică. Paralizia tatălui se prelungise, cumva, în mine. Lucrurile pe care ceilalți le considerau ușoare, normale, ca de pildă exprimarea liberă și directă a opiniilor, mie îmi dădeau bătăi de cap, nu puteam să mă mișc, culmea, mai liber nici pe tărâmul ideilor!

Mi-a trebuit o lungă perioadă de timp să mă obișnuiesc cu mine, paralitica, și cu mine, cea dincolo de paralizie… Cu mine, cea care voia să fie liberă, liberă să spună orice, oricui, să facă mișcările, mutările dorite. Până la un moment dat m-am luptat cu toate stângăciile dobândite în țara mea. Mi-a luat un timp foarte lung să înțeleg că democrația înseamnă în primul rând un exercițiu continuu de învingere a prejudecăților, o punere sub semnul întrebării a tuturor lucrurilor pe care le-am preluat “de-a gata” din societatea în care mă dezvoltasem. Deși dureros, am învățat că trebuie să renunț la multe lucruri pentru a putea dobândi altele. A trebuit să mă desprind de tata, fizic și emoțional, ca să mă pot apropia de celălalt tată, adoptiv.

Tata este Vaterland-ul meu, iar eu, copilul acestuia. Copil născut la limita dintre normalitate și paralizie.

Pe Mihaela o găsiți cu totul aici.



Citiţi şi

Ai mei ani 40…

Azi, acum, îți faci timp!

Sunt babă, rezist!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,770 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro