De ce cred că scrima e sexi

Oana Dușmănescu

7 August 2012

Căci este.

Dacă nu mă credeţi pe cuvânt, detaliez.

Primul lucru care mi-a atras atenţia la acest sport plin de imprevizibil, dar şi de creier ascuţit, nu a fost nicidecum o acţiune spectaculoasă, aşa cum vedem prin filme sau la Campionatele Mondiale. A fost, culmea, un element static. O fotografie de-a floretistei Laurei Badea, din 1996, de pe coperta unei cărţi. Laura cîştigase, cu numai cîteva minute în urmă, titlul olimpic la Atlanta.

Se aşezase apoi, singură-singură, pe o bancă. În mîna stîngă încă mai ţinea arma, dar o odihnea, oarecum, cu grija pe care o ai faţă de un copil bun, care tocmai ţi-a adus o bucurie. Iar mîna dreaptă o închisese într-un pumn mic, plăpând. Un pumn mirosind tot a victorie, dar şi a tinereţe şi prospeţime.

Pumnul acela, în care Laura îşi citea îndârjirea, forţa, feminitatea, deşteptăciunea, victoria, m-a învăţat că, dacă ar fi să adopt vreodată un sport, acela ar fi scrima. Pumnul Laurei, adunat ca o scoică în care încăpea toată lumea, mi se pare şi acum pumnul unui uriaş. Gestul acela intim, făcut când credea că nu o mai vede nimeni, ochiul niciunei colege, al niciunui fotograf băgăcios.

A fost gestul ei pentru ea însăşi. Momentul în care a strigat, tăcută, „Yeeeesssss!”, a vrut să se audă numai ea, dar un act indiscret a suprins-o şi a dat-o de gol lumii întregi, în toată frumuseţea.

Apoi, mult, mult mai târziu, când aveam 30 de ani şi am intrat pe o planşă de scrimă, mi-am dat seama că durerea, efortul, o lamă ruptă sau o entorsă, toate acestea merită să le înduri, pentru că adrenalina care erupe în timpul unui asalt acoperă orice cheltuială, orice aparentă irosire. Că sclipirea primei arme o s-o ţin minte mereu, am dormit cu ea în pat ca un copil încântat de noua jucărie.

Apoi, puţin mai târziu, am aflat că sabia mea era vie pentru că eu eram. Pentru că nu refuzam niciun adversar pe planşă. Şi pentru că am început să nu mai refuz adversarii nici în viaţă. Părinţii, profesorii, prietenii, iubiţii, succesele, ratările, toate acestea nu m-au învăţat nici pe jumătate câte m-a învăţat scrima. Încredere de sine, în principal, şi mereu încrederea de sine e sexi. Îndrăzneala de a lua o decizie într-o secundă şi fericirea că decizia a fost cea bună. Capul mereu sus, puterea de a veni din urmă, surpriza – care nu mai e o surpriză – că oamenii sunt diferiţi şi fiecare luptă în stilul său. Da, chiar şi eu.

Orice asalt este şi mai bun dacă o femeie are ca adversar, pe planşa de scrimă, un bărbat. Ei joacă mai tare, te fac să fii ca ei. Sunt mai puternici, tu poţi fi mai isteaţă. Ei sunt mai rapizi, tu poţi fi mai tehnică, adică mai descurcăreaţă. Ei sunt mai orgolioşi, tu poţi să dai riposte mai hotărâte, bazându-te pe slabiciunea lor. La sfârşit daţi mâna, indiferent de câştigător. Uneori vă şi îmbrăţişaţi, indiferent de rezultat.

De-asta e scrima sexi. Pentru că e ca viaţa.



Citiţi şi

„Chiar ṣi aici trăiesc oameni?”

„Rămâi cu mă-ta!” Asta meriți!

Ah, dacă am putea…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,247 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro