De ce dracu’ ne omoară singurătatea

Doria Șișu PloeșteanuCuvintele vin uneori simple cu pete mari de noroi. Suspini din suflet și precum un prost supus dai vina tot pe tine. Apune viaţa ca un animal greu. Te trezești cărând în spate iubiri care nu erau ale tale, iar în palmele ghemuite duci lacrimi alături de care adormi noapte de noapte. Ucis într-un timp de care nu-ți amintești, născut fără voia ta, te îndemni alături de ceilalți, repetând continuu și sarcastic, cât de frumoși suntem.

Târziul se închină și acum la ușa ta. O altă voce îmi răscolește gândurile.

Pentru că tristeţea mărturisită înseamnă frumuseţe, am rămas vizavi de mine. Oamenii buni văd asta. De-aş putea, aş râde deodată toată fericirea de teamă ca nu cumva o altă întâmplare să vină să-mi şteargă gândul. Amintirile au făcut gaură-n tine. Timpul acesta nu intră și nici nu iese. Lumina trece. Negrul rămâne. Răceala persist. Durerea alină.

Fiind un nimic, renasc din nimic. Judecăţile aşteaptă principiile. Ești un eseu pe jumătate îngheţat. Jumătăţile sunt goale, aşteptările se ucid la timpul trecut. Adevărul surprinde în nopţile străinilor, pumni cu de-a sila în semn de consolare. Cu cerul tău chinuit și nevăzut, cu Dumnezeu doar într-un ochi privind la păcate, cu tine, umanul plâns și naiv, calci în fiecare zi pe mărul lui Adam.

lonely life

Din nevoia de tine mă poţi iubi. Simţi aerul cum se chinuie. În faţa ochilor se plimbă o zi fără semn vineţiu. Dintr-un suflet se crapă aripi. De-aş putea să rămân ghemuită în toate zilele tale aş rămâne cu ochii închişi pentru totdeauna, de teamă ca foşnetul albastrului să nu trezească iluziile. Mai păstrez câteva felii de fericire şi pentru cei trişti.

Nu ştiu de ce vrem să părem suportabili pentru ceilalţi… fi-vor iubirile destule! Ai rămas prins în conceptul tristeţii… şi cui îi mai pasă? Scotoceşti prin toate trăirile amintiri frumoase apoi te întrebi de ce nu găseşti măcar una. Alţii se minunează de tristeţea ta, se minunează de sinele noroit, dar încă în viaţă. Din puls în puls trăim, ştiind ori neştiind, trăim murind, pulsând în mărăcini… apoi pribegim. Pribegim haotic. Singuri greşim atunci când spunem adevărul, fiind fărăderosturile și fărădelocurile oamenilor care știu să se roage duminicile în biserici. Uneori uităm vindecarea în altă mână. Alteori uităm să uităm. Nenorociți tăcuți și proști mergem spre o viaţă nenorocită, tăcută și proastă încercând să înţelegem de ce dracu’ ne omoară singurătatea.



Citiţi şi

Plâng din tot sufletul, apoi îmi refac machiajul și merg mai departe

O mică hoață

„Nu-i atinge sărutul, nu mi-l șterge încă! Ce mă fac fără el?”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,000 views

You want to keep reading, right?

Other great pieces by

Doria Șișu Ploeșteanu

Your tuppence

  1. dan gh recheşan / 2 July 2014 10:42

    “omul singur e puternic”, zicea Ibsen.
    în rest, tecstul atît cît este el mi se pare o prea directă acumulare de afecte personale, mult prea generale, ca să mă exprim cu mănuşi.

    Hot debate. What do you think? Thumb up 5 Thumb down 4
    Reply
    • Doria Sisu Ploesteanu / 3 July 2014 21:38

      așa și Henry George a zis că „Omul este singurul animal ale cărui dorințe cresc pe măsură ce sunt hrănite; singurul animal niciodată satisfăcut.” iar ”tecstul” (precum ziceți !) de față, vi se pare că este …”o prea directă acumulare de afecte personale” pe bună dreptate. scriitorul rămâne un mister și niciodată nu-și va etala adevăratele sentimente cu mănuși pentru oameni care poartă măști. nu încercăm să fim scriitori de succes, ci oameni cu valoare.

      Thumb up 3 Thumb down 3
      Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro