De ce este plagiatul o infracţiune atât de gravă

30 January 2018

MihaliVoi aduce câteva argumente împotriva ideii că plagiatul e un fapt minor, neesenţial, în economia vieţii academice româneşti.

Se presupune că rostul educaţiei, de la grădiniţă până la doctorat este să ofere unei persoane cunoştinţele necesare integrării în societate, prin recunoaşterea de către aceasta sau de către diferitele ei instanţe a valorii pregătirii şcolare. Altfel spus, educaţia are drept unul dintre obiectivele sale cele mai importante obţinerea unui beneficiu simbolic (în termeni de recunoaştere în cadrul unei comunităţi profesionale) şi a unui beneficiu financiar: se presupune că un om bine pregătit, a cărui pregătire este atestată de o diplomă, trebuie de asemenea să fie recompensat financiar pentru calitatea muncii pe care este în stare să o presteze.

În exact acelaşi timp şi în aceeaşi măsură, a educa un om înseamnă a-l instrui în sensul valorilor general împărtăşite de societate. Crescând, trecând de la un nivel al educaţiei la altul, el obţine recunoaşterea intrinsecă a faptului că a muncit pentru a i se îngădui să treacă la nivelul superior. Adică diploma lui este meritată şi este dovada muncii sale bine făcute. În afara valorii simbolice şi a celei financiare, o diplomă are şi o puternică valoare morală: o diplomă dovedeşte că eşti nu doar un om calificat, ci şi un om bine instruit, adică bine întocmit moral, capabil să discearnă între bine şi rău.

plagiat

Dar de ce este plagiatul o infracţiune atât de gravă? Din mai multe motive.

În primul rând, plagiatul nu este doar un furt în sine, furt de text, furt de idei, furt al muncii altuia. El nu este un furt asemenea furtului din magazin sau furtului din casele oamenilor. Plagiatul este un furt agravat de faptul că finalitatea furtului este în afara lui însuşi: nimeni nu plagiază pentru că îi place să se joace de-a copy-paste-ul, ci pentru a obţine, prin această tehnică şi altele asemenea, un beneficiu dincolo de cadrul în care are loc furtul.

Plagiatorii de doctorate nu caută să convingă pe nimeni că sunt mari cercetători în domeniul lor, nu vor să se ia la întrecere cu cei care au făcut cercetare doctorală în mod cinstit şi cu mult efort, ci vor doar să recupereze cât mai degrabă posibil beneficiile ataşate diplomei: beneficii simbolice şi, prin ele, beneficii financiare. Adică nu doar sporul de 15%, ci, ca în cazul Ponta, dreptul de a fi promovat pe calea scurtă în profesie, ocolind instanţele obişnuite de evaluare ale celor care nu au un doctorat sau nu au îndrăznit să plagieze. Plagiatorul este de fapt un şmecher care deturnează un proces complex al muncii de cercetare, dispreţuind tot ce înseamnă ea şi păstrând doar finalitatea ei formală, diploma.

De aceea, plagiatul nu este doar un furt agravat, este şi o ruinare a oricărei valori morale pe care se construieşte o societate. Dacă reuşita în viaţă se realizează prin diplome, iar dacă diplomele pot fi obţinute prin furt, mai grav, dacă profesorii şi universităţile acceptă să acorde o singură diplomă cuiva care a furat munca altcuiva pentru această diplomă, atunci unda de şoc a hoţiei străbate tot procesul educativ până la originile sale. Nu mai există nici o justificare posibilă pentru a educa de acum copiii în spiritul cinstei, al muncii oneste, dacă la capătul acestui efort de ani şi ani e de ajuns să furi, să minţi, să plăteşti sau să convingi pe alţii să fure pentru tine, astfel încât să obţii exact ce ţi-ai dorit.

Şi dacă numai o singură diplomă de doctor este dovedită ca fiind plagiat într-o universitate, responsabilitatea pentru acest furt agravat trebuie să fie împărţită între toţi cei care au făcut posibil un asemenea furt şi l-au girat.

Atunci când un ministru spune, pe limba lui, că „vorbim mult prea mult de 0,1% din tezele de Doctorat care s-au constatat a fi plagiate („s-au constatat a fi plagiate”, violul limbii române), mai ales in conditiile in care nici Legea dupa care ar trebui să îi condamnam nu este chiar “perfectă”, avem deja două erori grave şi inadmisibile de judecată.

Prima dintre ele, pur cantitativă. Admiţând că ar fi vorba de doar 0,1% din cele peste 60.000 de teze de doctorat suţinute în România ultimelor decenii (ceea ce este evident o cifră mincinoasă şi propagandistică, pentru a încerca să se demonstreze cât de puţine plagiate există de fapt), şi tot avem zeci sau sute de plagiate, iar numărul lor nu este un accident, ci o practică încetăţenită care necesită reacţii rapide şi radicale din parte cuiva care se cheamă ministru.

A doua eroare ţine de practica retorică a scuzei prin existenţa unei legi imperfecte. Această retorică este de fapt o înşelătorie menită să ascundă complicitatea dintre toţi ceicare decid în privinţa acordării diplomelor şi cei care sunt dispuşi să-i recompenseze pe cei care le promit bani sau funcţii. Nu, un plagiat nu este în primul rând o problemă de lege, ci este una dintre regulile dupa care funcţionează o comunitate academică. Aşa cum oamenii dintr-un sat decid să nu se fure unii pe alţii şi să nu se omoare unii pe alţii pentru a putea face traiul împreună posibil şi suportabil, tot aşa universitarii decid să nu se fure unii pe alţii şi să nu plagieze pentru a salva ideea însăşi de cercetare şi de universitate.

Cât de prefăcut trebuie să fii în naivitatea ta ca să dai vina pe ghilimele? Adică, sincer, cărui public te adresezi atunci când afirmi că pe vremea ta nu erau inventate ghilimelele? Ştiţi ce înseamnă asta? E ca şi cum ai fura de la un cunoscut un casetofon şi te-ai lăuda în faţa băieţilor din curte că e al tău. Iar atunci când esti prins că ai furat, să spui că legea nu te obliga să declari că aparatul de muzică nu e al tău atâta vreme cât tu poţi pune muzică bună pe el sau câtă vreme poţi demonstra că el nu era fabricat atunci când s-a dat legea.

Un lucru e sigur: nu există plagiat tolerabil. Nici la 0,1 %, nici la orice alt procent real sau inventat. Plagiatul este crima supremă în sistemul educaţiei dintr-o ţară. El nu poate fi tolerat la nici o proporţie şi nu poate fi justificat în cazul niciunei persoane. Este de o evidenţă zdrobitoare că fostul prim-ministru al României a plagiat, că numeroşi minişti au plagiat, că au fost chiar miniştri ai educaţiei care au plagiat, că există deci o industrie întreagă a furtului faţă de care orice fel de toleranţă înseamnă perpetuarea acestei criminalităţi academice. Şi este la fel de limpede pentru toată lumea azi că acceptarea tacită a acestei industrii necinstite a plagiatelor a şubrezit încrederea cercetătorilor români în ei înşişi şi a distrus fărâma de prestigiu internaţional a universităţilor româneşti.

Atunci când Germania a trebuit să rezolve problema vinovăţiei pentru crimele oribile din timpul celui De-al Doilea Război Mondial, singurul mod în care a putut să aibă loc asta a fost asumarea unei responabilităţi colective, transmisă pe calea educaţiei din generaţie în generaţie, astfel încât nimeni să nu uite că părinţii sau bunicii lor au fost capabili de cele mai groaznice crime care au putut exista vreodată.

Noi ne aflăm azi cu plaga plagiatului în această situaţie: dacă nu se instituie o strategie de toleranţă zero, dacă nu vine de la cel mai înalt nivel al gestionării învăţământului imperativul curăţării şcolii româneşti de hoţia cea mai răspândită care există, atunci avem înaintea noastră două opţiuni: fie ne predăm cu toţii şi admitem că plagiatul nu e relevant, că a fura nu e relevant, că a încalca legea nu e relevant şi atunci creăm o societate în care fură cine poate, ucide cine poate şi scapa infractorul cel mai deştept; fie ne revoltăm de jos în sus, din dreapta spre stânga şi invers şi denunţăm impostura şi la colegul de catedră, dar şi la rectorul ori ministrul care au neruşinarea să facă din plagiat un aspect irelevant al vieţii academice.

Universitatea care a admis plagiatul în sânul său trebuie să dispară dacă nu este capabilă să elimine virusul care ucide speranţa generaţiilor viitoare de a-şi împlini visul prin muncă şi educaţie. Pentru că dacă o universitate admite să acorde măcar o singură diplomă pe baza unei teze de doctorat plagiate, atunci toţi studenţii acelei universităi sunt îndreptăţiţi să ceară Rectorului şi tuturor instanţelor academice recunoaşterea tuturor examenelor bazate pe toate formele de copiat şi de furt. Şi, mergând mai departe pe fir, toate examenele şi tezele date de elevii de liceu. Şi aşa mai departe, educându-ne copiii în spiritul furtului, singura lor şansă de a se realiza în viaţă.

Sunteţi siguri că asta vreţi?

Pe Ciprian îl găsiți cu totul aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Trebuia să aleagă

În orice relație, există un singur moment în care poți da înapoi

Familiști versus loaze

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,230 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro