De ce m-am căsătorit în secret la 36 de ani

Catchy

4 July 2016

… de-aia, că după ani de zile de trăit după regulile nescrise ale părinţilor şi ale societăţii, mai mult sau mai puţin conştient, mai mult sau mai puţin voit, după ce am acumulat frustrări peste frustări, m-am hotărât să mă revolt şi am ales să-mi trăiesc viaţa mea şi nu pe a altora (…zicea, cândva, un înţelept). Am ales să gândesc şi, mai ales, să simt înainte să mai fac un pas. Am invăţat să mă întreb de zece ori dacă chiar vreau, dacă chiar mă bucur de un lucru înainte să-l fac sau îl fac la presiunea altora, dacă mă face fericită pe mine sau, mai curând, satisface ambiţia bolnăvicioasă a „societăţii” de a-i fi urmat sfaturile şi tendinţele, trasate fin şi cu conştiinciozitate, în timp.

La 25 de ani, adică în 2004, m-am căsătorit pentru prima dată. Mi-am dorit nunta vieţii (ca orice copchilă bezmetică şi cu fluturi în cap), cu porumbei, caleaşcă şi cai albi, mi-am dorit să fiu vedetă şi lumea să fie extaziată de asemenea apariţie. Preţul plătit cu nervii şi timpul meu a fost prea mare însă. A ieşit reversul, aproape în totalitate. Mi-am dorit rochie de mireasă sirenă, am avut rochie-prinţesă (dorinţa soţului); mi-am dorit o anume pereche de naşi, am facut un compromis şi m-am pricopsit cu alţii (tot la sugestia soţului, nu din dorinţă directă, ci prin eliminarea, din motive mai mult sau mai puţin pertinente, a celor pe care mi i-aş fi dorit eu); mi-am dorit petrecere într-un local clasic, decent, pentru nunţi, m-am trezit într-un club de manele, fără bucătărie, cu mâncarea adusă din alt colţ al oraşului; mi-am dorit să NU fiu nevoită să mă supun obiceiuri tradiţionale, alea de prost gust, precum jucat hora cu lăutari în faţa blocului, ruptul turtei (evident, tot în faţa blocului… spectacol maxim, cu intrare liberă, pentru vecini), găina jucată la nuntă etc. (mă rog, în accepţiunea mea, astea chiar sunt de prost gust) …fix cu găină m-am trezit (de restul am reuşit să scap). Ia ghiciţi, cine s-a distrat şi a chiuit cel mai tare la acest spectacol dezgustător? Bucătăresele!!

În timp ce mie, aia cu viziuni de nuntă perfectă ruptă din poveşti, îmi tremura buza de jos şi făceam eforturi supra-omeneşti să nu plâng. În timpul ăsta, mămăiţele îşi întindeau mâinile cu obstinaţie spre naşi, să-şi primească birul ca să le dea găina („bre… nu vă dau nici un sfanţ, spălaţi-vă pe cap cu ea”, asta meritau) iar naşii afişau un fel de rictus, că noţiunea de zâmbet era de-a dreptul un antonim în contextul acela. Şi au scos banii… şi au primit înaripata… şi aia, vai mama ei de anorexică!

La nunta mea m-am trezit cu invitaţi care nu au primit decât antreul la masă, invitaţi care au plătit cafeaua (deh, dacă au avut neruşinarea să o ceară în afara orarului de servire prestabilit… nah, acu’ plătiţi… mama voastră de pleşcari) şi am aflat despre astea abia a doua zi, când deja era prea târziu să mai fac ceva să remediez situaţia. Am avut parte de patru popi în loc de doi (toţi au trebuit plătiţi… cu alte cuvinte, s-a băgat mâna în buzunarul de naşilor), unul din ei nici măcar nu a catadicsit să se spele prin gură înaintea slujbei, şi la propriu şi la figurat: duhnea a salam şi usturoi în miezul verii, de am retrăit, la intensitate maximă, sentimentul de leşin care mă ia, în mod frecvent, în timpul recoltărilor de sânge. Şi a vorbit atât de mult, şi prost, şi penibil, încât acela a fost momentul în care eu am divorţat de Dumnezeu. M-am măritat cu un pământean, dar am divorţat de Dumnezeu. Dacă nici lui, scârbavnicului trimis al Domnului, nici atunci nu i s-a dărâmat biserica în cap pentru câte zoaie a putut să genereze, înseamnă că ori Dumnezeu nu există, ori s-a aliat cu nemernicii retarzi şi toxici. Măcar o palmă spirituală după ceafă să fi văzut că-şi ia, o zguduială serioasă… pe bune că i-aş mai fi dat o şansă.

Şi toate astea s-au întâmplat pentru ca am o mamă mult prea temperamentală, şi autoritară, şi obişnuită să conducă (maşini, firme, oameni, viaţa ei, vieţile altora etc.), să dea ordine, să facă planuri de capul ei, fără să ceară părerea nimănui, să traseze sarcini ş.a.m.d., un soţ (al ei, nu al meu şi care nici măcar nu e taică-meu; e doar a treia achiziţie a ei în materie de masculi) căruia îi trebuia doar un pahar în plus ca să se transforme brusc şi nejustificat parcă în cel mai mare adversar al meu („vrei DJ… s-o crezi tu, dacă naşii vor formaţie, apăi formaţie tre’ să aduci”), un soţ (al meu de data asta) cu prea mult bun simţ şi probabil mai conştient decât mine de şansele reale de a câştiga o bătălie cu viitorii socri (adică 0) şi care a tăcut, a dat din cap afirmativ şi a cooperat până la capăt, doi socri care nu ştiu nici acum de pe ce planetă veneau de aveau teoria că „nunta se face pentru bani” foarte bine întipărită în creier şi care îi cântau în strună maică-mii până îi rupeau struna, de frică să nu cumva să se supere prea tare şi să nu mai cotizeze corespunzător la nunta copiilor şi, nu în ultimul rând, din vina mea, pentru că am vrut nuntă la o biserică anume, nu oricare, una la care bunicul meu cânta în cor, fără să anticipez de altfel greaţa pe care urmau să mi-o provoace feţele bisericeşti. Şi dacă tot am pornit pe calea asta cu căutatul şi găsitul vinovaţilor, hai să dăm vina un pic şi pe soartă… astrele se aşezaseră în cel mai dezordonat mod cu putinţă, parcă special pentru nunta mea, cred ca băuseră ceva înainte şi deveniseră uşor agresive. Cert este că, pentru drepturile şi dorinţele pentru care m-am luptat vehement am ajuns ca eu să fiu percepută drept aia nebună care, pentru nunta ei, a îndrăznit să vrea… sau să nu vrea anumite lucruri şi ritualuri, când, vezi, Doamne, „nimeni nu zice nimic, numai tu eşti Gică Contra, numai tu eşti dereglată la cap şi te isterizezi” (cuvintele maică-mii). Ce să mai zici… aşa e, mă scuzaţi că-mi doresc ca nunta mea să mă satisfacă şi pe mine cât de cât.

Ca să nu fiu ingrată totuşi şi să nu mă transform acum într-o martiră care cerşeşte compătimire, am să menţionez şi părţile frumoase: muzica din timpul petrecerii (DJ-ul în persoana vărului meu a fost la înalţime în seara aceea şi şi-a câştigat şi o grămadă de clienţi pentru următorii ani), corul de la biserică (doar corul) şi… furatul miresii. Daaaaaa, momentul acela a fost o binecuvântare, aproape că nici n-am mai aşteptat să fiu furată, doar ce am auzit un zvon în sensul ăsta că am şi început să alerg gâfâind pe scări şi să strig după „hoţi” să se grabească un pic, că nu stau după fundul lor toată seara. Am plecat pe o terasă, la linişte şi răcoare, unde am stat cam o ora cu „salvatorii” mei şi am băut bere. Scăpasem din mijlocul gloatei dezlănţuite şi m-am relaxat şi… nu mă mai dădeam plecată din oaza mea de linişte. Şi, mai în glumă, mai în serios, de oboseală şi lehamite, am scos atunci pe gura ce gândeam şi anume că „e ultima dată când mai fac nuntă”. La vremea aceea, nici nu bănuiam că chiar va mai exista vreodată „oportunitatea” de încă una. Dar, undeva în sufletul şi subconştientul meu, mi-aş fi dorit să mai am ocazia asta, mai mult ca să-mi scot şi eu pârleala… nunta mea să fie pentru mine, pentru noi, aşa cum vrem şi cum simţim. Şi cu cât mai puţine elemente şi persoane implicate, ca să fim siguri că eliminăm din start, cât mai mult, din probabilitatea generării de păreri contradictorii.

Şi anii au trecut şi fericirea s-a dus pe apa sâmbatei prin 2009, când am divorţat. Dar, pentru că nimic în viaţă nu e întâmplător, tot în 2009, la o zi după a 30-a mea aniversare şi fix în ziua în care mi s-a pronunţat divorţul (încredibilă soarta asta) l-am cunoscut pe el, „the One”, cel care avea să-mi schimbe destinul, să-mi deschidă ochii, mintea şi sufletul, să mă facă să gândesc cu mintea mea şi să simt cu inima mea, să învăţ să mă iubesc pe mine cum n-o mai făcusem până atunci, să mă facă să mă simt valoroasă, să ajung să văd o relaţie din altă perspectivă, mult mai profundă, să gândesc de două ori înainte de a mă epuiza în superficialităţi care-mi consumă timpul şi vlaga.

Şi au mai trecut nişte ani, frumoşi, dar şi anevoioşi, cu treceri intense de la agonie la extaz, cu adrenalină şi emoţii (povestea e mai lungă şi complicată, dar şi frumoasă… poate altă dată ajung şi la ea)… până mi s-a ivit iar ocazia: da, să devin iar nevastă; cu acte-n regulă şi, de data asta, să o fac aşa cum vreau. Foarte important a fost şi faptul ca amândoi am vrut la fel.

nunta

Zis şi făcut: pe la începutul lui 2016 am stabilit să ne prezentăm frumos în faţa ofiţerului de stare civilă pe 19 martie, noi doi şi doi martori (fericiţii câştigători ai competiţiei, în urma selecţiei „riguroase”, au fost două prietene de-ale mele foarte apropiate), după care să mergem şi să ne ghiftuim cu mâncare şi alcool la un restaurant din apropiere. După care… acasă, seminţe… ce atâta petrecere! Atâta bataie de cap mi-am dorit şi eu cu prilejul noii mele nunţi: o rochie nouă, o pereche de pantofi (vă daţi seama ca astea au fost pretexte, abia aşteptam ocazia să-mi mai burduşesc garderoba cu încă o ţoală şi să-mi adaug şi a 84-a pereche de pantofi la colecţia deja existentă), să-mi fac părul la coafor şi un machiaj profesionist. Pentru că, pe lângă astea, am stabilit de comun acord să arvunim şi un fotograf, că ar fi fost păcat să nu imortalizăm momentul… şi, vorba aia, să dau şi eu bine în poze. De machiaj profesionist nu am avut parte pentru că, fix cu 2 zile înainte, mi-a recidivat o dermatită alergică păcătoasă pe care mai rău aş fi scos-o în evidenţă cu machiajul. Aşa că am abandonat planul, am luat în braţe crizele de isterie şi m-am apucat să mă ung, nevrotic, cu toate pomezile indicate de dermatolog ca măcar să se mai estompeze minunata apariţie de pe faţa mea. În ziua cu pricina, m-am  pictat eu personal la domiciliu în oglinda din baie… aşa cum m-am priceput (noroc că chiar mă mai pricep). Iar fotograful a avut şi el un pic mai mult de muncă cu ocazia asta. La ora 12:00 eram programaţi la Starea Civila, în 10 minute s-a terminat totul, am plecat pe coclauri la insistenţele fotografului pentru o încercare de şedintă foto (la cât de reticenţi am fost la ideea asta, abia a scos săracul câteva cadre, în timp ce noi ne schimonoseam şi întrebam din 10 în 10 secunde dacă „e gata?”, „acum putem pleca?”). Iar pe urmă… dă-i cu friptură şi alcool, neică, că eram extenuaţi fizic şi psihic şi, vorba cântecului, de-acuma „adio dietă, am verighetă”. La patru după-amiaza eram cu toţii acasă. Fiecare la casa lui, cu trifermentul în bot (că nici ăla nu mai avea loc pe unde să intre), cu burţile în sus şi cu refrenul „cât de mult am mâncaaaaat, nu mai beau în viaţa meaaaa” la purtător.

A fost magic! Fără stres (…prea mare… pentru că aşa, fără invitaţi şi pregătiri măreţe cum a fost, tot am avut emoţii mai mari decât prima dată), fără bataie de cap, când am avut chef şi ne-am simţit obosiţi am plecat… mi-a rămas la suflet, am devenit un exemplu pentru mine însămi din momentul acela!!

Acum, de ce să nu recunosc că, involuntar, începuseră mai de demult să mă obosească numai discuţiile pe care le mai prindeam din zbor sau la care mai participam în mod deliberat despre planurile de nuntă ale altora. Simţeam cum mă ia căscatul şi cum mi se scurge toată energia prin degetele de la picioare numai imaginându-mi toată agitaţia şi tot vârtejul în care se bagă unii, cu capul în faţă, cam cu vreun an înaintea evenimentului propriu-zis… ca să ce: ca să fie vedete pentru o zi, ca să fie în centrul atenţiei pentru o zi, pentru vreo sută de persoane. Hai să mai punem o dată în balanţă: un AN pentru o ZI. Dar, în acelaşi timp, mi se iţea şi un zâmbet tâmp pe faţă când realizam că eu nu mai trebuie să trec prin aşa ceva. Şi asta dintr-un motiv foarte simplu: pentru că aşa vreau.

În concluzie, de ce am ales calea asta? Pentru că am vrut să o facem pentru noi şi nu pentru alţii (aşa cum e şi firesc), aşa ne-a fost nouă confortabil. Pentru că eu aveam 36 de ani, iar el 47 (din martie şi până acum am ajuns la 37, iar el la 48)… oare cum ne-ar mai fi stat nouă, amândurora, la vârsta asta şi la a doua căsătorie pentru fiecare, în postura de miresică şi ginerică, jurând pe roşu în faţa popii că „de data asta e pentru totdeauna, la bine şi la rău”, întâmpinând invitaţii cu şampanie şi dând stângaci şi sictiriţi din picioare într-o aiureală care ar trebui să fie dansul mirilor. Pentru ca eu sunt ortodoxă, iar el e catolic (şi asta pentru că aşa ne-au pus patalamaua pe frunte părinţii noştri pe vremea când, oricum, eram lipsiţi de orice urmă de discernământ şi capacitate de a protesta), dar, în realitate, suntem atei amândoi, si o recunoaştem fără nici un sentiment de vinovăţie, şi ar fi fost o ipocrizie fără margini să ne înfiinţăm în faţa oricărei feţe bisericeşti să aşteptăm vreo binecuvântare în a cărei valoare oricum nu credeam nicio fărâmă. (Ca să mă exprim totuşi mai puţin tăios, am să-mi retrag parţial cuvintele şi nu am să spun că suntem atei, ci că noi avem Dumnezeul nostru, care reprezintă un cumul de principii sănătoase şi de bun simţ şi multă dragoste şi nu are legătură cu ce promovează biserica şi aşa-zişii credincioşi în prezent.) Pentru că nu ne place să fim în centrul atenţiei în mod ostentativ şi pentru că ce simţim unul pentru celălalt e ceva mult prea profund şi prea intim ca să vrem şi să putem expune în public starea asta. Pentru că nu-mi mai doresc să fiu, pentru o zi, centrul atenţiei unora mai mult sau mai puţin cunoscuţi, îmi doresc să fiu pentru o viaţă în centrul atenţiei unui singur om. Pentru că, psihologic şi statistic vorbind (şi există studii vechi în sensul acesta), după moartea cuiva drag, nunta este cel mai epuizant şi dureros eveniment din viaţa unui om, este o sursă aproape inepuizabilă de stres, nervi, emoţii negative, certuri, cheltuieli (pentru mine aşa s-a dovedit a fi… în caz ca am omis să vă menţionez, cu primul soţ eram certată la cuţite în ziua în care am mers să ne depunem actele la Starea Civilă; le-am depus până la urmă, strângând din dinţi şi împungându-ne din priviri, mai mult pentru că aveam o datorie faţă de atâtea persoane pe care le invitaserăm la nunta noastră… deci începutul a fost promiţător). Pentru că am evitat să dăm unora prilej să ne facă vreo surpriză neplăcută sau să ne trezim cu vreo apariţie nedorită. Din toate motivele de mai sus, noi am ales să o facem aşa.

La ora asta, maică-mea încă nu ştie că ne-am căsătorit. Nici mama lui, dar în cazul ăsta e un pic şi mai complicată povestea. Nici fratele lui nu ştie. Astea aşa, ca exemple punctuale, însă există şi muuuuulţi alţii care nu au aflat încă şi nici nu ne grăbim să-i anunţăm. Am evitat să ne băgăm singuri în gura lupului şi să ne confesăm unor persoane care au concepţii diferite despre viaţă şi de la care avem chiar şi cel mai mic semnal că ne-ar trage un perdaf că „nu suntem în rând cu lumea”. Ba suntem în rând cu lumea, cu lumea noastră, cu aia care ştie ce e bunul simţ şi care-i sunt limitele, care ştie ce e respectul şi decenţa, care poate să se bucure sincer pentru bucuria noastră şi nu să se bosumfle că nu s-a simţit băgată în seamă la un eveniment care nici măcar n-o priveşte. Şi nu că ne-ar păsa prea tare… dar de ce să ne epuizăm timpul şi nervii într-o dispută iraţională şi fără fundament real, când putem să n-o facem.

Asta a fost alegerea mea, a noastră, nu mă erijez acum într-un model de urmat; noi aşa am simţit, alţii s-ar putea să nu perceapă agitaţia asta atât de extenuantă cum o percepem noi.  Pentru alţii euforia evenimentului în sine surclasează cu mult stresul cu care vine la pachet. Alţii nici măcar nu realizează pe moment câtă tensiune acumulează, chiar dacă fix asta se întâmplă.

Dar nu asta are importanţă, mesajul meu e, de fapt, altul: trăiţi-vă viaţa aşa cum o simţiţi voi, învăţaţi din propriile greşeli, alea pe care le simţiţi şi le constataţi voi, nu lăsaţi pe alţii să vă arunce în faţă vini închipuite, iubiţi-vă mai mult pe voi înşivă, nu lăsaţi să se acumuleze frustrări încercând să-i mulţumiţi pe cei din jur trăind după rigorile lor. Iubiţi sincer şi cu pasiune, concentraţi-vă atenţia asupra aspectelor cu adevărat importante… restul sunt efemere şi de faţadă.

Viaţa e scurtă şi e doar una, trăiţi bine şi iubiţi intens, nu vreţi să ajugeţi la capătul ei vlăguiţi şi făcând bilanţul regretelor.

Guest post by Delia Georgescu

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂  Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Și poate că și tu ai vrea altceva, dar ce dracu’ o să zică mă-ta şi vecina de la parter dacă-l laşi?

Cum ne îmbolnăvim singuri

„Chiar ṣi aici trăiesc oameni?”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
47,683 views

Your tuppence

  1. anonim / 3 June 2017 14:13

    oricum daca nu esti pregatit sau pregatita suta la suta nu te casatoresti si nici nu te insori ca sa ai dupa aia regrete sa spui zici de ce am facut-o din dragoste sau din interes in fine pana nu gasesti persoana potrivita nu te casatoresti dar nici nu te insori

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Raluca / 17 July 2016 14:51

    Sincer, delicat si profund! Felicitari, Delia!

    Thumb up 4 Thumb down 0
    Reply
  3. Ana / 9 July 2016 15:29

    Foarte tare!

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
  4. Iuliana / 5 July 2016 0:29

    Asta e Delia pe care o banuiam, chiar daca, de cunoscut, mai mult am ghicit-o :). Sa fii iubita si sa iubesti mult, Delia, asta-i toata esenta! Hugs!

    Thumb up 4 Thumb down 0
    Reply
  5. Magda / 4 July 2016 23:51

    Felicitari Delia!!!Esti o super women!!!

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
  6. Dana / 4 July 2016 20:03

    E placut sa vad ca nu sunt singura care gandeste asa.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 9 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro