Recunosc că întrebarea asta mi-am pus-o abia după mulți ani de căsnicie și câțiva de „încercări”. M-am măritat cu primul care mi-a ieșit în cale pe o mârțoagă, doar eu l-am văzut cal alb, dar, na… îs ochelaristă de când mă știu. Sfânta taină a căsniciei s-a transformat în orice, numai sfânt, nu. Tot a fost bine, că am avut de împărțit doar copilul la final. Nici măcar nu mai încerc să dau vina doar pe el, că m-am mai înțelepțit între timp. Dar încă îmi vin în minte cuvintele lui „o să vezi că singură o să rămâi!”
După ce am pus punct, ușurată, mi-am făcut cont pe un site de matrimoniale și m-am aruncat cu capul înainte și cu ochii larg deschiși, tot cu ochelarii pe nas, în tot felul de încercări de-a avea o relație normală, cu un bărbat normal, aia cu sufletul pereche și cu înțelesul din priviri. Dar, vorba unei bune prietene, la întrebarea mea „oare ce-o fi în neregulă cu mine?”, îs naivă, naivă rău de tot…
Au fost câțiva care s-au îndrăgostit de mine și cred că i-am rănit nesimțind la fel. Eu, dacă n-am simțit, le-am spus: frate, nu ești zânul meu, nu eu îs zâna ta. Au fost relațiile la distanță, a fost băiatul mamii, văduvul, divorțatul, bărbatul care a vrut să se răzbune pe amantă, berbecul-f*tăcios (așa s-a recomandat în scris, nu l-am cunoscut personal)… am trecut prin toate. Am remarcat că prezint o mare atracție pentru zodiile cu care nu-s compatibilă.
Să vedem. Prima încercare serioasă din punctul meu de vedere, of course, Alin… grizonat, titrat, umblat, director, fiftysh, ce mai… m-am îndrăgostit lulea. Și începem relația la mică distanță, week-end-uri la el, Crăciun la ai mei, Revelion la ai lui… Și împlinește 50 de ani, și îl lovește criza vârstei a doua. Că începem să nu ne mai vedem, doar să vorbim, tot mai puțin. Și la întrebările mele firave „ce s-a întâmplat, ce-i cu tine, cu noi?”, răspunsul, invariabil „nu s-a schimbat nimic”. Păi cum nu s-a schimbat, dacă nu tu „Alexuța”, nu tu „te iubesc, mă laud cu tine prietenilor”, nimic? Din văzut planurile casei, căutat școală pentru copil, medic pentru mine, vacanță pe insule… Și într-o zi a răbufnit orgoliul în mine și i-am trimis fain frumos prin curier inclusiv agenda pe care mi-o dăduse. Na!
Și mai trec vreo două-trei și apare Bogdi… No, ăsta da, frate, ardelean, hotărât, Bubulina-ncolo, scumpa încoace, ne vedem un week-end… scumpa mea, să vedem cum facem aia, cum zugrăvim ailaltă, punem compot că se coc piersicile, școală pentru copil, job pentru tine… toate numa’ bune de hrănit racul din mine. Acum, la drept vorbind, nu mi-am arătat entuziasmul, că no… mă arsesem, dar am zis să încerc. Și trec trei zile după week-end-ul minune și Bogdi pauză. Nu mai scrie, nu mai sună, îl sun și nu răspunde. Și nu mă rabdă inima să nu-i scriu o chestie de genul că-i frumos să-i spui persoanei că nu simți, nu te potrivești, nu-i ceea ce cauți, ai nevoie de timp, ceva, și la revedere, că nu așa se face, monșer… Și-mi răspunde că „totdeauna” adevărul e la mijloc, na! Și-i dau pace, îs deja la stadiul în care nu mai țin morțiș să am ultimul cuvânt.
Și, mă lovește brusc: DE CE NU AU BĂRBAȚII C*AIE?
P.S. Lui Alin îi scriu în continuare „La mulți ani!” de ziua lui de naștere, de ziua numelui. Și-mi răspunde, invariabil, „Mulțumesc, Alexandra!”
Guest post by Alexandra
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
M-au numit “instabilă emoțional”
Jurnal de Arizona: Dragă singurătate
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
