De ce să-l iubim pe Tarkovski

Alexandru Petria

17 October 2014

Alexandru Petria: – Cine e Mihai Vacariu? Ai avut o viaţă destul de aventuroasă până acum…

Mihai Vacariu: – Chiar mă gândeam acum ceva timp în urmă la ce am făcut eu în viaţa mea. Doar pentru că a venit vorba într-un anumit context. Şi mă gândeam că unii ar putea spune că am făcut puţin, alţii că am făcut multe. Însă, ştiu cu siguranţă un lucru: am făcut toată viaţa doar ceea ce mi-a plăcut! Sau aproape. Aşa cum scriu şi în cartea mea “Îndrăgostit de Tarkovski”, cred că este important ca în viaţă să faci ceea ce îţi place şi să fii mulţumit de ceea ce ai făcut în fiecare moment al ei. Nu să aştepţi finalul şi apoi să înţelegi că nu ai făcut ceea ce trebuie.

tarkovsky-cineyear7

– Ai ajuns până în Australia.

– Şi în Anglia (la universitatea din Oxford, cu o bursă Soros, şi în Australia, tot cu o bursă). În Australia am stat vreo șapte ani. Am luat şi cetăţenia. Adevărul e că nu prea am stat foarte mult într-un singur loc. Nu ştiu de ce. Probabil mă plictisesc repede.

– De ce te-ai reîntors în ţară? Nu te simţi fraier?

– Toată lumea mă întreabă asta. Nu există un singur motiv pentru care m-am întors. A fost un concurs de împrejurări. Printre motive: părinţii mei erau foarte în vârstă, aveam mulţi prieteni în ţară…

– O femeie?

– Lucrurile în Australia începuseră să devină cumva plictisitoare, adică ştiam exact programul meu pe următorii cinci ani. În România nu ştiu ce se întâmplă de pe o zi pe alta. Te poţi întoarce şi de la capătul lumii pentru o femeie!

– Aha, a fost o femeie…

– Eram în Australia şi un prieten de al meu din Anglia mi-a pus o întrebare foarte interesantă, care m-a cam pus pe gânduri. Vorbeam de Australia, dacă îmi place acolo sau nu. Şi m-a întrebat: Mihai, te vezi murind aici? A fost ca un şoc pentru mine. Într-adevăr, nu mă vedeam murind acolo. Iarăşi nu aş putea să spun de ce.

– Ai terminat filosofia. Eşti născut în 1967, eu, cu un am mai târziu. Amândoi suntem decreţei. Probabil, cu experienţe asemănătoare în perioada de formare.

– Da. Am prins perioada aia. Chiar bine de tot! Dar am făcut patru ani la Calculatoare. Filosofia am făcut-o abia după ’89. Am renunţat la politehnică. Nu era ceea ce voiam să fac. Am dat la Facultatea aia că să fiu sigur că intru şi să scap de armată. Aşa erau vremurile. Nu intrai la facultate, mergeai un an jumate în armată. Nu era prea plăcut.

– Da, am prins armata lungă.

– Era greu să revii după ce stăteai un an jumate în armată, chiar în perioada cea mai creativă, că să zic aşa, a vieţii.

– Ohooo, da! Şi cum ai ajuns să scrii despre cinematografie?

– Păi, nu e chiar despre cinematografie… Cartea mea e mai mult despre artă în general, iar Tarkovski e un fel de caz particular. De ce tocmai Tarkovski din toată arta? Puteam la fel de bine să scriu despre Dostoievski, van Gogh sau Bach. Am ales să scriu despre Tarkovski pentru că am trăit filmele lui foarte intens. Mai ales experienţa vizionării filmului Călăuza pe vremea comunismului, în neîncălzita şi mica sala de cinema la Tineretului (… Mihai spune din ce oraş era cinematograful), a fost o experienţă fascinantă. Şi am observat că atunci când vizionam filmele lui la Facultatea de Filosofie în Australia începusem să mă detaşez cumva, nu mai eram implicat emoţional. Mai târziu mi-am dat seama că se petrece ceva cu modul meu de relaţionare cu filmele lui. De aici a pornit totul, am vrut să îmi explic mie în primul rând ce se petrece. Când am început să scriu cartea nu ştiam unde voi ajunge. Oricum am schimbat cartea de nenumărate ori.

Deci cartea este despre Andrei Tarkovski, dar mai mult despre artă şi despre mine.

– Îndrăgostit de Tarkovski. Mic tratat de trăire a artei”, volum apărut la editura Adenium, este o carte chiar despre o iubire.

– Este, într-adevăr!

 Puţeau a motorină cinematografele, nu pot să uit, când urmăream filmele lui. Şi era frig al naibii în ele.

– Ştii, se vorbeşte acum de cinema 5D sau 7D. Cred că noi am experimentat cinema-ul ăsta multi-dimensional încă de atunci. Aveai sonor, imagine, miros, temperatura, securişti… Era 11D, nu 3D.

– Da, neapărat şi securişti.

– Scriu în cartea mea… Ţii minte cum ieşeam din sală? Tăcere mormântală, nimeni nu vorbea nimic. Nu că ne-ar fi fost frică.

– Exact.

– Aşa era atmosfera. Eram copleşiţi, dar nici nu puteai striga în gura mare că filmul are accente anticomuniste, cum credeam noi atunci (şi acum de altfel). A fost o experienţă care acum nu se poate repeta.

– Erau ca nişte manifeste filmele.

– Mi s-a reproşat de mai multe ori că scriu în carte că acea experienţă este de nerepetat. Eu afirm în carte că nu am mai putut trăi filmele lui Tarkovski la aceeaşi intensitate ca atunci. Mi s-a reproşat chiar şi în cronici sau la lansarea mea de carte asta. Dar cred că nu au înţeles la ce exact mă refeream. Nu poţi să trăieşti acum filmele lui Tarkovski în acelaşi mod ca atunci. Era presiunea psihologică şi nu numai, lipsa libertăţii, întregul context, sala neîncălzită, totul.

– Experienţa e repetabilă doar în alt regim totalitar, să batem în lemn.

– Cum poate cineva avea o aceeaşi experienţă la vizionarea filmelor lui Tarkovski? Da. În vremurile noastre tulburi se poate întâmpla orice, nu neapărat că se naşte un regim din interior. Poate fi impus din afară…. nu-i aşa? Cum, de fapt, se impun regimurile dictatoriale. Ele nu se nasc din interiorul unui popor, ele sunt impuse. În cele mai multe cazuri. Sunt, e adevărat, şi excepţii. Atâta vreme cât suntem în UE e OK. Dar dacă se destramă UE…

andrey-tarkovski-andrei-rublev

– Care film de-al lui Tarkovski îţi place cel mai mult?

– Aş spune Călăuza. E cel mai bine făcut, cel mai coerent. Pare că totul e la locul lui, nimic artificial. Din perspective diferite, îmi plac alte filme. Oglinda pentru estetica lui. Rubliov pentru temele tratate, complexitatea lui.

 Încearcă să-mi sintetitezi, pe foarte scurt, volumul tău, “Îndrăgostit de Tarkovski”.

Îndrăgostit-de-Tarkovski

– Am dorit să reînvăt să mă raportez la artă, la filmele lui Tarkovski. Volumul descrie chiar acest proces de reînvăţare. Am dorit să re-trăiesc arta. Poate sunt cuvinte mari, dar aşa a fost. Experienţa din Australia a fost utilă în acest sens. Acolo mi-am dat seama că pierdusem legătura esenţială cu ceea ce mă făcea fericit. Pentru că scopul final, cred eu, al oricăruia dintre noi, este să ajungem la un acord între noi şi realitatea exterioară. Pe vremea lui Ceauşescu reuşisem să îmi construiesc o “Zonă” a mea. După ’89, încet, încet, mi-am dat seama că nu mai trăiam în nicio “Zonă”. A trebuit să reînvăţ, să îmi reconstruiesc “Zona”. Despre asta e vorba în cartea mea. Şi am zis să-mi împărtăşesc experienţa.

– În final, aş vrea să te mai întreb – de ce să-l iubim pe Tarkovski?

– Esenţa întregii experienţe: să trăieşti arta cu BUCURIE. Iar dacă bucuria este împărtăşită, atunci cu atât mai bine. Tocmai pentru asta: ne oferă bucurie! Nu ne oferă soluţii la probleme existenţialiste, nu ne revelează “adevăruri ultime”… Ne face să simţim că trăim. Şi cred că este suficient. Ăsta este, cred, scopul întregii arte.



Citiţi şi

Noaptea Albă a Galeriilor 2017

Mi-ai promis

Copilul care a refuzat să crească

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
509 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro