De ce ține românul să aibă diplome

Mihnea Rudoiu

26 February 2015

Mihnea Rudoiu Churchill, spune Isaiah Berlin, îşi idealiza compatrioţii cu atâta fervoare că aceştia au început să se vadă cum îi vedea el…

Frumos, eu, însă, cred că idealismul de orice fel este nociv şi că orice gândire care tinde să îngroaşe şi exagereze trăsături naţionale este periculos. Cred că românul obişnuit nu e nici pe departe cetăţeanul decent, integru, cu bun simţ, educat şi modest, trăsături cu care ne place să ne gratulăm fiecare în particular. Şi, mai ales, cred că românul nu e inteligenţa aia sclipitoare cu care dă el gata pe ceilalţi cu care intră în contact. Mi-am dat seama de asta când am remarcat satisfacţia imbecilă ce-l cuprinde când îşi validează ignoranţa cu diplome şi cursuri. Confundând lucrul simbolizat cu simbolul, el găseşte o reală împlinire personală în celebrarea grotescă a unei calificări formale într-un domeniu pe care nu îl va practica vreodată şi care nici măcar nu l-a pasionat.

Graduation

Deşi a fenta şcoala e, în mintea românului, o dovadă de inteligenţă, el se dă mereu peste cap să obţină o diplomă oarecare la o facultate de duzină. De ce ţine românul să aibă studii? Că nu vrea să fie în dezacord cu universul în care trăieşte. Şi cum e universul acesta? Doldora de absolvenţi cu studii superioare. Toţi proştii, îşi spune românul, au un master, numai el n-are nimic. Frustrarea e cel mai comic vizibilă la adulţii atinşi de criza vârstei mijlocii. De regulă, simptomele acestei crize sunt vizibile în plan sexual, dar unii, mai speciali, defulează şi la nivel intelectual când, brusc, realizează că au nişte ani şi n-au absolvit măcar o facultate. Cum, spumegă acesta, X a făcut o facultate şi eu stau ca prostu’ cu doişpe clase? Da’ ce, eu-s mai de la coada vacii?

De absolvit, nu va fi o problemă, vor absolvi toţi, pentru că s-au inventat facultăţi pentru toate categoriile de mioritici. Oricât de îngrămădit ai fi, tot se va găsi o facultate care să îţi dea o diplomă în ceva. Singura cerinţă: să nu ai sindromul Down! Ba nu, să ştii să te iscăleşti! Şi, când zic să te iscăleşti, am în vedere altceva decât să pui deştu’ pe hârtie! De eşti priceput la asta, stai lin, diploma de economist sau de specialist în ştiinţe politice îţi e asigurată şi, cu puţin noroc, poate avem bafta să ne reprezinţi chiar la Uniunea Europeană!

Interesant e că, îndată ce obţine orice diplomă din partea unei universităţi de mâna a zecea, românul ajunge foarte ofticat pe sistemul naţional de educaţie. El, care a terminat o facultate tocmai fiindcă învăţămîntul şontîcăie grav, va fi între cei dintâi care se va revolta împotriva uşurinţei cu care se obţine o diplomă în ziua de azi. Fireşte, n-are sens să-i explici că, dacă învăţămîntul ar fi funcţionat cum şi-ar fi dorit, mai mult de o şcoală la seral nu ar fi bifat în CV!

O concepţie nu foarte diferită de cei frustraţi că n-au o facultate înfloreşte în minţile celor pentru care o facultate e prea puţin şi care, spre a se diferenţia de restul, caută să sporească numărul diplomelor obţinute, transformându-le într-o confirmare intelectuală. Excelenta impresie pe care anticipează că o produc când enunţă studiile lor numeroase e tot ce îşi doresc. Ei urmează două facultăţi, trei masteruri, un MBA şi, eventual, un doctorat şi nici că le pasă dacă, în interiorul cerebelului, vei da peste o beznă mai deasă ca în vremurile imemoriale dinainte de facerea lumii. Au ei un dulap plin cu diplome? Au.

Certificat

Acum, dacă tot n-ai priceput cum stă treaba, gândeşte-te că o cunoştinţă de 150 de kile ar veni la tine, spunându-ţi că tocmai a absolvit Universitatea de Slăbit Creştineşte “Dimitrie Cantemir”, iar tu remarci că ea arată la fel ca înainte de a se înscrie la această facultate de slăbit, ba chiar că a mai pus pe şolduri încă o pereche de şolduri. Cum ai reacţiona dacă ţi-ar replica:

– Nu e adevărat, uite diploma! Să ştii, la noi nu e ca la alte universităţi de slăbit, la noi chiar se slăbeşte!!!

Căci aşa stă treaba cu absolvenţii româneşti! Ies mai tolomaci decât înainte de a se înscrie la facultate!

Din fericire, oricât s-ar strădui să eludeze adevărul despre ei, realitatea se va strecura la suprafaţă – pentru cine are ochi să vadă – indiferent de diploma şi cursurile pe care şi le trec în CV!

Din nefericire, sunt atât de mulţi tonţii şi toantele care iau de bună sminteala înnăscută a românului că diplomele îl scutesc de ignoranţă că, oriunde te-ai duce, vei fi în minoritate. Iar între ei, de parcă s-ar fi vorbit, închid ochii şi se poartă ca membrii unei societăţi de admiraţie mutuală, prefăcându-se că studiile lor ar însemna ceva mai mult decât zero barat şi că opiniile lor, în aşa-zisul domeniu în care şi-au obţinut competenţa prin respectiva diplomă, ar fi mai relevante ca părerile unui babuin despre muzica clasică.

Tot din nefericire, întrucât recunoaşterea clarvăzătoare a inexistentei lor pregătiri profesionale e departe de a-i preocupa, mulţi posesori de hârtii ştampilate sunt convinşi că e ceva de capul lor, ba îţi şi demonstrează, pornind în deducţiile pe care le fac de la date false, sau nesocotind regulile deducţiei înseşi, că sunt la fel de breji ca absolvenţii aşa-ziselor facultăţi consacrate. Ei omit însă factorul cu adevărat important din ecuaţie: anume, nu demonstrează că ar şti ceva, ci că alţii pe care îi cunosc ei sunt la fel de varză, sau şi mai varză. Un raţionament la fel de închegat ca cel în care-şi justifică lipsa de interes pentru materii, când îţi explică burzuluiţi că, oricum, ceea ce se studiază în facultate nu va folosi la nimic mai încolo, iar ei, ştiind asta, d-aia nici nu şi-au bătut capul să înveţe ceva.

Oricum ai da-o, această intelighenţie autoaleasă, prăjindu-se la razele propriei suficienţe, are dreptate.

Acum câţiva ani, un bărbat deştept a înfiinţat o companie prin intermediul căreia puteai cumpăra o bucată de Lună. Voiai să-i oferi iubitei Luna de pe cer şi nu ştiai cum? Această companie găsise soluţia: plăteai 50$ şi primeai, la schimb, o hârtie, una frumos colorată, care îţi acorda drept de proprietate pentru zece hectare de pe Lună. Erau ale tale. Pe vecie. Să faci ce vrei cu ele.

Evident, bucata aia de hârtie nu avea nicio valoare, cu excepţia valorii pe care i-o acordai tu. Sau iubita. În rest, te puteai şterge cu ea la fund.

Singurii câştigaţi pe bune erau cei care înfiinţaseră compania. Făcuseră milioane de dolari din afacere. Şi nu m-ar mira ca CEO al companiei în cauză să fi fost unul care să fi absolvit doar şcoala vieţii şi care, în numele bunului simţ, să fi refuzat să-şi topească inteligenţa în creuzetul înşelător al Almei Mater Studiorum.



Citiţi şi

Și-a mai desfăcut picioarele o dată

Singură, dar liniştită

„Ești frumoasă, dar ești proastă”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,483 views

Your tuppence

  1. leo / 11 April 2015 23:48

    Oare de ce nu are “rating” postul asta!? Pentru ca majoritatea sunt exact cum spui si majoritatea au sau vor locuri de munca la stat ,platite din banii “fraierilor!?…Cu alte cuvinte sa fie “fericiti” pe “nefericirea” altora de care nu le pasa!?

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. lxsp / 26 February 2015 19:21

    Felicitari pentru articol! Imi place mult cum scrii!
    Dar unii inca merg pe zicala “daca ai carte ai parte” 🙂

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro