De ce unii pot și alții nu

Dana Rosana Dumitrache

20 October 2014

Dana Rosana DumitracheNumele ei e Diana. Nu zeița, nici celebra și regala von Fürstenberg, ci Diana Nyad. Care se poate lăuda cu o mare ispravă: este primul om din lume care a traversat înot întreaga distanță dintre Havana și Florida, adică 177 km. Să mai spun și că a înotat 53 de ore aproape încontinuu, fără protecția unei cuști contra rechinilor? Că se afla la a 5-a încercare de acest fel, sau că acum trei ani a trebuit să abandoneze lupta din cauza unei furtuni iscate din senin, tocmai când se bucura mai tare că, în sfârșit își realizează visul? N-au speriat-o nici temperaturile joase din timpul nopții, nici prădătorii apelor, sau curenții puternici ce-o deviau de la curs, dar acum doi ani a eșuat din cauza unei perfide meduze ce aproape că a desfigurat-o cu înțepăturile înveninate din aparent inofensivele-i tentacule. Ce e însă, după mine, cel mai uluitor și fantastic lucru la toată povestea asta e că Diana avea 64 (șaizeci și patru) de ani în momentul performanței. Această aprigă femeie, ce seamănă izbitor de mult cu Major Houlihan (împătimiții serialului MASH știu despre cine vorbesc), declara chiar înainte de începerea cursei: ”Dacă peste trei sau patru zile voi mai putea mișca brațele și voi zări țărmul, voi simți ceva ce nici un alt om de pe planeta aceasta n-a mai simțit vreodată”.

Am facut o mică obsesie pentru subiectul ăsta… n-am cum să nu încerc măcar să-nțeleg cum arată cremenea aceea de voință ce poate sta la temelia unei astfel de realizări. Din ce material indestructibil poate fi țesută determinarea ce-a îmbrăcat existența acestei femei? Din ce se poate alimenta încăpățânarea de peste 40 de ani de a-ți atinge un vis?

diana nyad-portrait

Dacă ar fi să mă iau după Sam Wang, profesor de neuroștiințe la Princeton, voința nu-i doar ”motorul” realizărilor noastre (cu cât avem mai multă, cu atât suntem mai productivi…), ci ține mai degrabă de stăpânirea de sine, de autocontrol, de capacitatea de a rezista impulsurilor naturale în vederea obținerii unui scop, fiind deci, în ultimă instanță, esența disciplinei. Principalele ingrediente ce stau la baza voinței sunt, în viziunea neuroștiințelor, ereditatea și antrenamentul susținut încă din copilăria mică.

Voința e ca un mușchi ce se dezvoltă prin exercițiu dar se poate și extenua prin efort exagerat. Știind cât de utilă e voința în viață, am putea fi tentați, ca părinți, să ne supunem copiii încă de mici, la eforturi intense, la o educație draconică, încălcându-ne adesea cele mai justificate și naturale tendințe de înțelegere și îngăduință față de înclinațiile lor spre amânare, dezinteres sau pur și simplu comoditate. În romanul autobiographic ”Battle Hymn of the Tiger Mother”, Amy Chua, în prezent profesor la Yale, aduce apologia unui stil de creștere de o duritate ce frizează absurdul pe alocuri, dar care, în cazul tinerei scriitoare a dat roade. Ea insăși și-a educat fetițele în acest ”tiger mothering”, efectele benefice fiind evidente: rezultate excepționale la studii, sport, pian, vioară. Amy este cea mai mică dintre patru surori, una dintre surorile mai mari este medic și profesor la Stanford, iar o alta, afectată de sindromul Down, este de două ori medaliată cu aur la probele de înot din Special Olympics. Destul de convingător, nu? Dacă ați început deja să vă încruntați amenințător către copilul din dotare, tolănit neglijent pe canapeaua de pe care nu s-a mai ridicat de trei ore (oscilând preocupat între telecomanda televizorului și jocul cu lunetiști de pe laptop), poate ar fi mai bine să citiți întâi principiile unei Tiger Mother:

1. Școala înainte de toate

2. 9 este o notă nepermis de mică

3. Copilul trebuie să fie cu doi ani avansat față de colegii săi – la matematică

4. Copilul nu trebuie niciodată să fie complimentat sau lăudat în public

5. Dacă vreodată copilul intră în conflict cu un profesor, sunt totdeauna de partea profesorului

6. Singurele activități extreșcolare permise copilului sunt cele în care poate obține o medalie

7. Medalia trebuie să fie de aur

Nu cred în tiger mothering, nu îmi pare justificata rigiditatea și intransigența dusă la extrem oricât de spectaculoasă ar fi apoi reușita copilului meu. Nu dacă îi văd zi de zi ochii în lacrimi, dacă-l observ devenind competitiv cu orice preț, dacă-l văd umplându-se de ticuri și rozându-și unghiile până-n carne. Poate că unii copii sunt ei înșiși construiți din aluatul încrâncenărilor și-atunci da, suportă presiuni, dar cred că sunt puțini aceia.

Din fericire, cercetările* îmi confirmă scepticismul față de acest tip de creștere, atrăgând atenția asupra stresului contraproductiv la care este supus creierul copilului. Și totuși, nu poate fi doar voința cea care alimentează atâția ani încercările presărate de eșecuri prin care Nyad s-a încăpățânat să-și atingă visul. ”I admit, thereʾs an ego rush”, spunea ea în preziua începerii cursei, recunoscându-și orgoliul. Și cred că e de înțeles și inevitabil ca și acesta să intre în melanjul ce a furnizat energia necesară realizării acestui record. Dar nu cred că ocupă o pondere prea mare… ceva mă face să cred că acesta s-a activat abia când Diana și-a dat seama că e posibil ca ea să fie unicul om din lume ce poate realiza această performanță. Și trebuie să recunoaștem, nu e puțin lucru.

În cartea sa, ”Americaʾs Obsessives: The Compulsive Energy that Built a Nation”, Joshua Kendall susține că la baza reușitei unor personaje iconice, precum: Thomas Jefferson, Estée Lauder, Charles Lindhberg, Steve Jobs este o formă de nebunie obsesivă ce-și are adesea izvoarele într-o copilărie dureroasă, marcată de izolare : ”durerea produce obsesia, iar aceasta e ca un combustibil ce le asigură ascensiunea către vârf”. Să nu uităm că ”ascensiunea” Dianei a durat 45 de ani, dintre care ultimii 3 ani i-a dedicat exclusiv antrenamentelor. Cam obsesiv, nu? Există însă o frază pe care Diana o rostea în urmă cu un an, înaintea penultimei sale încercări de a a face traversarea, iar fraza aceasta mă face să cred că nu obsesia este ce o impulsionează, ci plăcerea intensă ce o însoțește pe tot parcursul cursei: ”the journey was thrilling!”. Obsesia are în centrul energiei sale vitale destinația, obținerea trofeului, finalul fericit al drumului, pe când ceea ce a bucurat-o pe deplin pe Diana a fost parcursul, recompensa intrinsecă a experienței înseși, sau ceea ce Csikszentmihaly numește în teoria flow-ului, ”autotelic experience”. Nu cred că un om poate înota 53 de ore aproape încontinuu dacă dincolo de durere, frică, amorțeală, frig și deshidratare, nu este susținut de o motivație complet concentrată către ceea ce tocmai înfăptuiește, de o imersiune totală în substanța fiecărui moment al efortului susținut și implicit de o detașare aproape totală de restul lumii. Oricât de clișeic ar suna, rostit din gura altcuiva, Diana și-a câștigat dreptul de a spune în fața reporterilor ce o priveau fascinați la finalul cursei: ”Is it the journey or is it the destination? In the end, itʾs always about the journey. Thatʾs what the stuff of life is”.

***

*Sam Wang recomandă o educație intensă a copilului de la cele mai mici vârste, însă orientată către jocul structurat, cel ce stă la baza conceptelor lansate de Vygotsky și dezvoltate în programe educaționale precum ”Tools of the Mind”. Programul, dezvoltat de Elena Bodrova și Deborah Leong, de la Metropolitan State College of Denver , a atras atenția Adelei Diamond, cercetător și profesor de psihologia dezvoltării, neuroștiințe și științe cognitive la University of British Columbia. Studiul coordonat de Adele a implicat 147 de preșcolari, dintre care jumătate erau incluși în programul Tools of the Mind, iar cealaltă jumătate în sistemul educațional de stat. După doi ani au fost evaluate ambele grupuri. Copiii din școlile de stat au dat, în cea mai mare parte, răspunsuri la întâmplare, obținând scoruri mici, iar cei din grupul ”Tools of the Mind” au obținut rezultate mult mai bune (85% din răspunsuri corecte). Succesul programului se datorează, se pare, importanței pe care acesta o acordă dezvoltării funcțiilor executive: memoria de lucru, comutarea atenției și, cel mai important, controlul inhibitor, realizat prin abținerea de la realizarea unui comportament. De ce este acesta atât de important? Pentru simplul fapt că stă la baza capacității de a rezista impulsurilor, de a controla emoțiile și, mai ales, de exercitare a autocontrolului și formare a disciplinei. Iar cercetările confirmă: o bună dezvoltare a funcțiilor executive este un predictor mai bun al reușitei școlare decât coeficientul de inteligență crescut al copilului. 

Citiţi şi

Divorțată, un copil, caut bărbat mai tânăr pentru căsătorie

Poate vrea doar să se distreze?…

Ce mai înseamnă azi că o femeie este uşoară?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
771 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro