De la Beatles la Andrieş

Tudor Călin Zarojanu

1 December 2014

Tudor Zarojanu1. La început a fost Beatles

Generaţia mea nu l-a „prins” pe Elvis Presley, pe care l-am recuperat mult mai târziu, ca şi pe Bill Halley sau Surorile Andrews. În schimb, datorită lui Ceauşescu, care închisese majoritatea căilor de comunicare cu Occidentul, forţându-ne să profităm la maximum de puţinele emisiuni radio-tv care meritau atenţia, am rezonat din plin la valorile anilor 1970 în ceea ce se chema atunci muzică uşoară şi acum nu se mai cheamă nicicum – în special francezii (Bécaud, Aznavour) şi italienii, dar şi destui britanici şi… de alte naţionalităţi, cu o formulă din propagandistica vremii.

Până am „scăpat” la Beatles. Asta s-a-ntâmplat în primă instanţă graţie primului LP „Şlagărele anului…” editat de Electrecord, pe vremea când noţiunea de DDA nu exista pe tărâmurile româneşti. Pentru 1968 figurau „I Gotta Get a Message To You” – Bee Gees, „Those Were The Days”, dar şi „Hey, Jude”.

Era cu totul altceva decât orice altceva ascultasem până atunci! Înainte de a afla cea mai vagă informaţie despre Beatles, eram fan Beatles după prima piesă ascultată!

Au urmat – graţie lui Cornel Chiriac şi circulaţiei benzilor de magnetofon înregistrate după „Metronomul” Europei Libere – „Something” şi „Come Together”. La ceaiuri, aceste piese stingeau lumina şi lipeau perechile…

THE BEATLES

Au urmat toate celelalte – şi azi mai descopăr câte o melodie Beatles pe care n-o ştiam -, precum şi ceea ce s-ar putea numi fundamentarea admiraţiei: avalanşa informaţiilor despre. Cum ar fi:

– Beatles a făcut să explodeze aria de exprimare a rockului, introducând de pildă elementele psihedelice sau instrumente atipice rockului: cornul, sitarul – un instrument tradiţional indian, vioara;

– au fost primii care au avut curajul să cânte cu o mare orchestră filarmonică, cea regală din Londra; de altfel, Orchestra de cameră din Paris a avut în repertoriu “Yesterday” şi “Michelle”;

– au fost printre pionerii muzicii angajate social şi politic; după intrarea tancurilor în Cehoslovacia anului 1968, au compus Back to USSR, înapoi în URSS;

– au revoluţionat înregistrările de studiou, explorând posibilităţi audio până atunci neîncercate de nimeni;

– au încălcat limitarea celor trei minute pentru o piesă, Hey Jude având 7:11;

– au inventat concertele pe stadioane şi tot ei, când au constatat că publicul e prea gălăgios, au renunţat la ele;

– au dinamitat tradiţia manierismului; în loc să se repete cu variaţiuni, să păstreze un anume sound, au inventat mereu altceva;

– au avut puterea să se retragă în plină glorie; frecuşurile dintre Paul şi John ar fi fost depăşite dacă ar fi fost obsedaţi de bani şi glorie;

– au fost pionierii implicării muzicii rock în desenele animate, inclusiv în lung-metraje precum “Submarinul galben”;

– au impus ideea de turneu muzical, ceea ce a catalizat primul mare fenomen socio-muzical din istorie, Beatlemania;

– au scos muzica din spaţiile convenţionale, cântând de pildă pe un acoperiş.

Nu întâmplător, Beatles a fost graniţa dintre copii şi părinţi. Părinţilor noştri le plăcea orice muzică modernă până la Beatles inclusiv. Nu i-am putut atrage mai departe, în zona hard rock, dar Beatles era ok şi înţelegeau admiraţia noastră aproape fanatică.

2. Hard rock-ul

La scurt timp după Beatles, am trecut la hard rock. Asta însemna în primul rând Deep Purple şi Led Zeppelin. Începuseră deja să circule şi discuri, procurate cu greu, dar împrumutate cu generozitate. Unul dintre cele mai spectaculoase a fost „Machine Head”, pe care l-am învăţat pe dinafară. Peste câţiva ani, am dat de „Made In Japan”, cu „My Woman From Tokyo”, dar şi cu o strălucită versiune de concert a lui „Lazy”, în care Ritchie Blackmore are un electrizant pizzicato, aşa, de amorul artei! Deep Purple a fost în acelaşi timp a doua trupă, după Beatles, care a cântat cu Royal Philarmonic Orchestra.

Atunci toţi ni se păreau egal de uriaşi, dar cu discernământul de azi ştiu că Zeppelin (daţi în judecată de văduva lui Ferdinand von Zeppelin pentru uzurpare de nume!) erau cu o clasă peste Deep Purple în materie de orchestraţie, de armonie, de elaborare – toate manifestate în special în inegalabilele lor balade, în primul rând „Stairway To Heaven”, în mod repetat declarată cea mai bună piesă a tuturor timpurilor, dar şi „Since I’ve Been Loving You”!

Pe lângă aceste două trupe de vârf, ascultam – şi, să nu uit esenţialul, dansam pe rupte! – Uriah Heep (îndrăcitele „Look At Your Self” şi „Easy Living”, lirica „July Morning”), Black Sabbath (cum bine îşi aminteşte HR Patapievici, trebuia să ştii la a câta tuse din debutul lui „Sweat Leaf” începe melodia!), Creedence Clearwater Revival, Smokie şi altele.

Şi pentru că am pomenit despre Patapievici, şi pentru el, şi pentru mine şi pentru toată gaşca adolescenţei noastre nec plus ultra în materie de hard rock – cel puţin la categoria power player – era şi rămâne „In A Gadda Da Vida”, a lui Iron Butterfly.

Dansam chiar şi pe această piesă sofisticată, de 17 minute, cu un solo de baterie de patru minute. Dansam pe orice. Fiecare în legea lui. Nu exista niciun „pas” consacrat, nicio regulă, niciun interes de a fi apreciat de cei din jur. Nu puţini dansau cu ochii închişi. Nu rareori se dansa „în cerc”, raportul numărului de fete şi de băieţi fiind total irelevant. Între moda twist + rock and roll şi „răţoiul”, mai târziu „autostop”, ulterior lambada şi el meneaito, anii 1970 au însemnat libertatea totală de exprimare prin dans – şi nu numai!

Un ultim detaliu al capitolului, deşi n-are legătură directă cu hard rock-ul. La vremea aceea dansam ocazional şi pe piese disco gen Garry Glitter sau ale unor formaţii modeste ca Sweet, pe care le consideram de doi lei. Dar faţă de mare parte din muzica de azi, Glitter mi se pare Mozart.

3. Muzica elaborată

De la Mario del Monaco la Led Zeppelin, muzica şi spectacolul din jurul ei au evoluat oarecum liniar. Sau, dacă preferaţi, în două dimensiuni. Spectaculos, dar conform unui mecanism artistic şi de gândire uşor de descifrat. Mai mult ritm, orchestra înlocuită de doar câteva instrumente, electronica, violenţa exprimării – dar, în esenţă, acelaşi tip de abordare a structurii muzicale. Pe de altă parte, că şansonetiştii se îmbrăcau la costum şi cravată, beatleşii aveau o tunsoare mai specială, dar cuminte, iar la alde Jimmy Page „pe umeri pletele-i curg râu” sunt chestiuni de suprafaţă.

Cu King Crimson, însă, intrăm într-o nouă eră, cea a experimentalismului, materializat prin ei în rockul progresiv, care înglobează jazzul, folkul, simfonicul, rockul psihedelic, hard rock-ul, heavy metal, new wave, gamelan, muzica electronică… Cam totul! Ceea ce mult mai târziu (ne place să redescoperim din când în când roata şi să-i dăm alt nume) se va numi muzică de fuziune.

Mărturisesc: nu am auzit până foarte târziu despre ei. Mulţi ani după ce devenisem fan Emerson, Lake and Palmer (fondaţi doar doi ani mai târziu decât KC, în 1970). ELP 1, cu „Lucky Man”, „The Barbarian” (semnalul „Metronom”-ului lui Chiriac) şi „Take a Pebble”, este şi azi pentru mine în Top 5 albume all time. Iar „Pictures at an Exibition”… Să faci un întreg album rock bazat pe o suită clasică a rămas un demers unic în istoria rockului, aşa cum „Phoenix”… dar să nu anticipăm. Spre sfârşitul anilor 1970, la Liceul Zoia Kosmodemiaskaia (!), un profesor de muzică le-a făcut elevilor o paralelă între „Tablourile…” lui Musorgski în versiunea Ravel, respectiv versiunea ELP! Da, existau asemenea profesori!

Îndrăgostit pe viaţă de Emerson, l-am acceptat cam de nevoie pe Rick Wakeman, ca şi pe oricare alt „clăpar” de geniu, în schimb am rămas cu gura căscată când am descoperit Jethro Tull! Flautul mai fusese folosit ici-colo în rock, dar Jon Anderson a fost singurul care a-ndrăznit să-l facă instrument solist!

O paranteză. Tinerii de azi nu ştiu dacă realizează ce-nseamnă să-ţi vezi idolii „în timp real”, pe viu sau măcar la TV. Generaţia mea nu i-a văzut pe cei pe care-i admiram decât pe copertele albumelor, eventual în vreo revistă scăpată-ncoace peste graniţă. Prima înregistrare cu Beatles am văzut-o la un deceniu după ce trupa se desfiinţase, iar pe 99% dintre ceilalţi niciodată înainte de Decembrie 1989.

Din fericire, unii dintre ei erau încă în activitate şi au ajuns şi pe-aici. Când Jethro Tull a cântat la Bucureşti eram în sală şi la „Bourée” am plâns ca o vacă…

Oricât aş fi de mort după ELP şi JT, trebuie să dau Cezarului ce-i al Cezarului: în zona muzicii experimentale, complexe, integratoare, sofisticate şi cum mai vreţi dv., curtea regală rămâne, probabil pe veci, Pink Floyd. Ei au fost cei care au impus conceptul de album unitar, din care e păcat să asculţi o piesă sau două, oricât ar fi de mişto, pentru că albumul e conceput de la început într-o succesiune atent gândită, ca o structură literară, cu introducere, dezvoltare, conflict, punct culminant, deznodământ şi chiar epilog („There is no dark side of the Moon, really. Matter of fact it is all dark” – recitativ care se aude doar dacă dai sonorul foarte tare…)

„The Dark Side of the Moon” e cel mai tare album pe care l-am auzit vreodată. Ba nu, „The Wall”! Ba nu, „Wish You Were Here”!…

Tot lui PF li se datorează reimpunerea versurilor. Chiar dacă şi până atunci existau în rock destule piese cu texte frumoase ori profunde („Lucky Man”, „Stairway To Heaven”, „As Long As I Can See The Rain” – CCR), cuvintele veneau pe planul doi – şi ca urmare a accentului pus pe instrumente, despre care va veni vorba în capitolul următor. La PF orice cuvânt are rolul lui, aşa cum la Tarkowski orice cadru contează! Nimic nu e întâmplător sau înlocuibil!

Dar tot PF a avut curajul să creeze o piesă susţinută exclusiv de vocalize („Great Gig In The Sky”), să insereze lungi cvasi-tăceri şi să integreze sunete din viaţa de zi cu zi, inclusiv trântit de uşi şi prăjit de ouă…

Una peste alta au făcut cam totul! Dacă King Crimson au fost Newton, Pink Floyd au fost Einstein…

4. Individualităţile

Una dintre diferenţele majore dintre muzica anilor 1970-1980 şi cea de azi constă în felul în care sunt puse în valoare individualităţile – instrumentale şi vocale deopotrivă. Atunci, fiecare instrument avea rolul lui distinct, poţi asculta o piesă urmărind doar basul, de pildă, şi – în plus – fiecare instrument avea momentele lui de prim-plan: solo-uri de chitară (Eddie Van Halen în „Eruption”), chitară-bas (Ioji Kappl în „Negru Vodă”), baterie (Ron Bushy în „In A Gadda da Vida”), orgă, flaut etc. Astăzi, orchestraţia e un conglomerat în care cu greu poţi „izola” un instrument, iar solo-urile au dispărut în proporţie de 90%. Tot astfel, dacă Janis Joplin cânta a capella în „Oh! Lord”, iar Freddie Mercury făcea orice voia cu vocea lui, fără niciun suport, azi nu prea mai ştii, de regulă, unde se termină vocea solistului şi unde începe backing vocals…

Jimi Hendrix a fost şi a rămas pentru mine nec plus ultra. Aş putea spune că l-am descoperit cu adevărat abia după ce a murit în 18 septembrie 1970, seară în care – s-a aflat imediat, chiar şi în RSR! – ne-am adunat pe terasa unei cofetării şi, în tăcere, am privit bricheta unuia dintre noi, lăsată să ardă până s-a terminat benzina… După aceea nu doar că l-am ascultat cu religiozitate, dar am adunat cât am putut de multe informaţii despre el, nu le reiau aici, le ştiţi probabil, poate aţi citit şi biografia lui, cam tehnică, poate aţi văzut şi filmul biografic, foarte emoţionant…

Pentru mine şi generaţia mea, „Jimi” vine imediat cu „Janis”. Nu doar pentru că au murit amândoi aşa de tineri – au fost, vai, destui alţii –, nu numai pentru că este fiecare lider incontestabil, peste ani, în domeniul lui, ci mai pentru că au fost exponenţii unui mod de a ARDE puternic şi repede, de a se consuma aproape exploziv. Pe fiecare dintre ei îi recunoşti după primele două-trei note, chiar dacă n-ai auzit niciodată piesa respectivă.

Fireşte, au fost şi sunt şi alţi chitarişti de geniu, Page, Clapton, Blackmore, Vai, Moore, Santana… N-am loc aici pentru toţi… Chiar şi soliste comparabile cu Janis au fost, dar mai degrabă în zona muzicii uşoare, respectiv culte, mai puţin în rock.

După cum la „clape”, lângă Emerson şi Wakeman au mai fost Lord şi alţii, la bas Bruce şi Lake, la baterie Baker, Palmer…

Esenţialul este că, în acele vremuri, un instrument era un templu, iar instrumentiştii – mari preoţi oficiind…

Într-atât de mult contau încât când Ian Gillian – a doua voce masculină a tuturor timpurilor, după părerea mea („Child In Time”, „Jesus Christ Superstar”…) – a părăsit la un moment dat Deep Purple şi-a explicat decizia prin faptul că se simţea prost faţă de colegii lui, nefiind stăpân pe niciun instrument!!

5. Mari români

La doi-trei ani după ce descoperiserăm marile trupe străine (care, în paranteză fie spus, sunt 90% britanice!) am început să auzim despre unele româneşti. Prima a fost Sincron-ul lui Cornel Fugaru, care alterna preluarea pieselor străine, precum „Hi De Ho”, al lui Blood, Sweat and Tears (care a concertat la Bucureşti, în plină vogă, în 1970!) – cum ziceam, n-avea nimeni treabă pe-atunci cu DDA, şi soliştii, şi big-band-urile precum cel al legendarului Sile Dinicu, cântau orice al oricui – cu primele tentative de etno: „Hăulita de la Gorj” etc. Fugaru a fost pionierul român al spectacolului muzical, îmi amintesc că tata – altfel foarte deschis la nou – era oripilat că „dirijează cu spatele la formaţie”. Nu dirija, de fapt, ci dansa.

Într-o dimineaţă, Dragoş, care venise de la Iaşi, ne-a spus că Sincron e slab, mult mai tari sunt Roşu şi Negru! Nu l-am crezut decât după ce i-am văzut – e vorba de varianta iniţială, cu Nancy Brandes şi Ţăndărică!

Apoi au început să curgă şi în seara zilei de 17 mai 1971 i-am văzut pe scena Sălii Palatului, la Gala Festivalului Club A. Toţi monştrii sacri de azi: Roşu şi Negru, Phoenix (cu Günter Reininger la pian!!), Olimpic 64 (cu inimitabilul Dorin Liviu Zaharia solist vocal), Chromatic Grup 3 (cu genialul chitarist Sorin Tudoran, văzut de mulţi specialişti drept cel mai tare din istoria rockului românesc), Sfinx (cu Dan Andrei Aldea, cu „Om bun” şi „Şir de cocori”…), Sideral Modal Quartet, majoritatea cu mini-opere rock (balerini, recitatori), precedaţi de… ai noştri Joan Baez şi Bob Dylan, adică inegalabilii Marcela Saftiuc şi Mircea Florian… Ce seară, ce noapte!…

Imediat după aceea am început să descoperim alte şi alte trupe: Clasic XX, FFN, Experimental Q (aveau un pianist excepţional!), Compact, fetele de la Catena şi câte altele. Plus folkiştii de talia lui Doru Stănculescu. La mijlocul anilor 1970, Phoenix erau în România ceea ce Beatles fusese în lume. Şi pe bună dreptate, pentru că performanţei muzicale propriu-zise şi carismei apariţiilor pe scenă le adăugaseră un PROIECT ambiţios şi curajos. În vreme ce toţi ceilalţi voiau să fie „ca afară”, să semene cu Rolling Stonesc, Chicago sau The Who (doar trei dintre numeroasele nume pe care n-am avut loc să le menţionez mai sus), Phoenix a mizat pe folclor, punând bazele stilului etno, pe legende, pe animale fabuloase şi pe eroi legendari! Le-a reuşit din plin! Ce profesor de istorie se poate lăuda că a impus elevilor unei întregi generaţii – ba mai multe! – figura unui haiduc aşa bine cum a făcut-o Phoenix cu „Andrii Popa”? Ce profesor de zoologie poate bifa vasiliscul şi aspida? Datorită acestui fapt, mai mult decât celorlalte calităţi şi inovaţii (ex: efectul de bandă derulată invers), inclusiv rarisima longevitate (egalată doar de Rolling Stones şi Omega) Phoenix nu are până azi şi probabil nu va avea niciodată termen de comparaţie. Să mai adăugăm că, asemenea lui Pink Floyd, au cultivat albumele „rotunde”, care trebuie ascultate cap-coadă, în succesiunea îndelung studiată a pieselor.

6. Regina

A venit o zi în viaţa mea de adult în care, după probabil zeci de mii de ore de ascultat muzică de cam toate felurile (pot să vă cânt romanţe, să fredonez arii din opere, să dirijez concerte simfonice, sunt fan Sofia Vicoveanca şi Dumitru Fărcaşu, ştiu pe dinafară muzica şi versurile unor cântece de Kenny Rogers, Georges Brassens, Adamo, Bécaud, Aznavour etc., îl consider pe Toto Cutugno un strălucit compozitor şi one-man-show, din folk ştiu şi cântece ale unor necunoscuţi!), m-am întrebat cu voce tare: „oare nu cumva Queen sunt mai mari decât Beatles?”

Atunci, aşa cum am povestit şi în „Sfîrşitul lumii”, fata mea, Ada, pe atunci în vârstă de vreo 12 ani, s-a albit la faţă şi, şocată de blasfemie, a avut puterea să rostească un singur cuvânt, încărcat de reproş: „Tatăăă!”

Bine, poate că nu sunt mai mari. Am putea spune că Beatles a făcut aproape cu totul altceva decât se făcuse până atunci, în vreme ce Queen a dus la perfecţiune toată moştenirea de la Beatles până la ei. Dar la perfecţiune, pe bune!

Queen a intrat în viaţa noastră graţie legendarei serii indiene de discuri EMI, în care, alături de „Band On The Run” – Wings şi Zeppelin III (cred), a apărut şi „A Night At The Opera”, pe a cărui copertă a doua (spate) scria cu mândrie „No synthesiser!”

A fost dragoste la prima… auzire – şi aşa a rămas până azi.

În primul rând, trei sunt grupurile a căror armonie vocală a atins sublimul: Beatles, ABBA şi Queen. În piese ca „Bohemian Rhapsody” nu cântă patru oameni, ci un dragon fabulos cu patru capete perfect acordate.

În al doilea rând, Queen a dus pe culmile sublimului echilibrul, relaţia, raportul dintre piesele lirice şi cele frenetice. Între „Love Of My Life” şi „We Will Rock You” e toată istoria muzicii şi toată amplitudinea ei!

În al treilea rând, armonia instrumentelor şi orchestraţia. Ştiu că sună cinic, dar a fost nevoie să moară Freddie ca să descoperim ce chitarist de clasă e Brian May.

Patru: spectacolul absolut. Chiar dacă piesele lor sunt extraordinare şi doar ascultate, punerea în scenă le aducea şi mai multă strălucire.

Freddy Mercury

Cinci: compoziţiile – muzică şi text deopotrivă. Sublime şi – lucru remarcabil – acoperind o gamă largă de subiecte. 90% din textele tuturor genurilor muzicale se bazează pe două teme: dragostea şi relaţia individului (frustrat) cu lumea (rea). La care Queen a venit cu „I’m In Love With My Car”, cu bicicleta şi o noapte la Operă!

În particular, o mare parte dintre texte sunt tulburător de premonitorii în ceea ce-l privea pe Freddie. Nu mă opriţi acum, pentru că mă simt foarte bine, Cine vrea să străiască în veci?, La urma urmei, ştie cineva de ce trăim?, apoi – singur – O!, da, sunt marele prefăcut, prefăcându-mă că mă simt bine, Uneori simt că o să mă prăbuşesc şi o să plâng, e o nebunie să trăiesc de unul singur…

Freddie Mercury… Nu întâmplător am lăsat la urmă cea mai importantă dimensiune a formaţiei Queen. Şi nu, nu e vorba numai despre vocea lui unică, inegalabilă, cea mai impresionantă din toată istoria rockului, nu e vorba numai despre spectacolul pe care-l făcea de fiecare dată, e ceva mai mult – ca şi în cazul lui Jimi şi al lui Janis este vorba despre NIVELUL TRĂIRII. Probabil că un muzicolog poate demonstra că Mario del Monaco avea o voce mai frumoasă, mai cultivată, mai ce ştiu eu – dar nimeni, niciodată, n-a ELECTRIZAT publicul cum a făcut-o Freddie. Revedeţi istoricul concert de pe Wembley, mai ales faza în care Mercury provoacă spectatorii la vocalize, este absolut antologic, şi publicul face faţă incredibil de bine, drept care Freddie termină râzând: „Fuck you!”

De neegalat. De neînlocuit. Probabil niciodată. Alţii te fac să te emoţionezi, să vibrezi, să dansezi – Freddie te făcea să trăieşti! Inclusiv când – schimbând fără niciun efort registrele – interpreta un cântec de inimă albastră…

Şi încă un lucru. Spre deosebire de Ian Gillian, Freddie stăpânea foarte bine şi chitara şi pianul (vezi „Love Of My Life” pe Wembley), ba chiar şi bateria – dar se CONSUMA prea mult vocal, se dedica prea mult vocii ca să-i rămână loc şi de un instrument.

Queen. Nicicând un nume n-a fost mai inspirat ales…

7. Cantautorii

Aşa cum aţi înţeles, aceste notaţii fugare nu au nici pe departe pretenţia de a fi un dicţionar sau un manual – ci doar rememorări şi consideraţii personale.

În acelaşi timp, m-am limitat la zona rock-blues, pomenind doar în treacăt despre ceea ce se numea odată muzică uşoară, deşi aici există nume foarte mari, pe toate cele trei dimensiuni: compozitor-textier-interpret. Cu foarte mulţi ani în urmă, deja, mă întrebam dacă există, aşa cum ar merita, un volum cu versurile lui Aznavour, de pildă. Iar într-una dintre emisiunile „scăpate” pe Radio România în anii 1980, am auzit-o pe Stela Popescu povestind că l-a văzut pe Aznavour într-un concert la Olympia. „Ştiţi ce înalt şi ce frumos mi s-a părut?”, a exclamat actriţa, şi am înţeles perfect ceea ce spunea.

În zona asta, lista este mult prea lungă pentru a-şi putea găsi locul aici, dar simt nevoia să mai spun o dată numele lui Toto Cutugno – care m-a cucerit definitiv în concertul de la Cerb, în 1993, eram în Piaţă – şi să-l adaug măcar pe cel al lui Celentano, fabulos şi la 72 de ani, la Arenele din Verona, în 2012, căutaţi concertul pe youtube…

O zonă aflată între muzica uşoară şi rock este folkul. Îi ştiam pe dinafară pe Marcela Saftiuc şi pe Mircea Florian înainte de a-i auzi pe Joan Baez şi Bob Dylan, înainte de a vedea filmul „Drumul spre glorie” şi a afla cine a fost Woodie Guthrie, înainte de a-i descoperi pe Donovan, José Feliciano (care a cântat la Bucureşti) şi mai ales Neil Diamond, Simon şi Grafunkel… În anii 1970 şi 1980 am ştiut tot ce mişcă în folkul românesc, mai ales că am fost în sală, din 2 în 2 ani, la Festivalul Primăvara baladelor, unde consacraţii erau în juriu, iar pe scenă urcau studenţi talentaţi, frumoşi şi creativi – multe dintre cântecele lor mi le amintesc foarte bine, chiar dacă autorii lor nu au devenit vedete, probabil chiar s-au lăsat de cântat!

În fine, există multe zone greu de definit, de încadrat, zone de graniţă, între jazz şi rock, între jazz şi simfonic (am fost în sală când a cântat genialul Chick Coreea la Camel Summit Jazz Alive, în 1993, dar îmi amintesc perfect şi recitalul senzaţional de la Cerbul anilor 1970 al lui Memphis Slim şi câte altele… Nu e loc aici pentru toţi şi toate. Mai menţionez doar că există numeroase trupe şi numeroşi interpreţi pe care îi iubesc pentru o singură piesă – nu neapărat genială, poate doar născătoare de nostalgii – precum „In The Summer Time” a lui Mungo Jerry, sau minunata „Seasons In The Sun” a lui Terry Jacks… Aşa am ajuns să caut şi să găsesc, pe lângă albume întregi şi orice am putut găsi cu monştrii mei sacri, câteva sute de melodii-unicat…

8. O singură muzică

Leonard Cohen, Neil Diamond, Adriano Celentano, Albert Hammond, ABBA, Alexandru Andrieş, Andrea Bocelli, Andrew Sisters, Emerson, Lake and Palmer, Aphrodite’s Childs, Animals, Beatles, Bill Halley, Bob Dylan, Gilbert Bécaud, Guess Who, Harry Nilsson, Holograf, Joe Dassin, Julio Iglesias, Lou Reed, Mihaela Mihai, Led Zeppelin, Mircea Florian, Mondial, Pasărea Colibri, Phoenix, Queen, Scorpions, Semnal M, Spitalul de urgenţă, Florin Bogardo, Jethro Tull, John Lennon, Paul McCartney, Garry Moore, Deep Purple, Mike Oldfield, Jean Michel Jarre, Smokie, Sweet, Creedence Clearwater Revival, Michael Jackson, Tom Jones, Tina Turner, Jennifer Rush, Toto Cutugno, Uriah Heep, Iron Butterfly, Vasile Şeicaru, Carlos Santana, Taxi, Vali Sterian, Vaya con Dios, Voltaj, Ricchi e poveri, Chicago, Who, Garry Glitter, Shakin Stevens, Rolling Stones, Sergio Endrigo, Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, Compact, Jimi Hendrix, Joan Baez, Janis Joplin, Scott Joplin, Kenny Rogers, Metallica, Guns and Roses… Toţi aceştia şi alţii încă fac parte din playlistul meu, în care continuă să se înregistreze intrări, dar niciodată ieşiri! Ce mi-a plăcut acum 40 de ani, îmi place şi acum. Şi nu, nu e nicio contradicţie între plăcerea de a asculta Kenny Rogers şi aceea de a-l auzi pe Jimi Hendrix, aşa cum nu e nicio contradicţie între Hendrix şi Mozart.

Mai mult, din lista mea fac parte chiar melodii disparate ale unor formaţii sau interpreţi la care ştiu că majoritatea prietenilor mei strâmbă din nas: „Zig-zaga-za”, cu Loredana, „Te-am iubit”, cu Blondy, „Ăsta-s eu”, cu Ştefan Bănică jr. (ca să nu mai zic de cântecele seniorului!), „Hai, spune!” – Laurenţiu Cazan, şi multe, multe altele.

Spre marea mea bucurie, copiii mei au primit în inimile lor majoritatea muzicii pe care le-am arătat-o. Pe la trei-patru ani, Ada exclama „Ce drăguţ e Mozart, cum stă el în pick-up şi cântă!”, Ioan e şi el fan Mozart, iar în maşină lălăim pe trei voci, Ioan, Mihnea şi eu, „Ani de liceu, cu-emoţii la română…”, „Hai să ne iubim ca fraţi, toţi suntem puţin luaţi!” sau „Adesso-ho la mia musica, Do re mi re do si la sol, Melodia nel cuore nel’anima…”

Încheiem aici mica noastră excursie în istoria muzicii generaţiei mele, nu înainte de a explica de ce „De la Beatles la Andrieş”. L-am descoperit pe Alexandru Andrieş prin albumul „Rock and Roll”, pe care l-am învăţat imediat pe dinafară, cuvânt cu cuvânt şi notă cu notă. Chiar dacă după aceea am continuat să găsesc noi muzicieni de clasă – de pildă, cei de la Metallica, a căror piesă „Nothing Else Matter” e la nivelul „Stairway To Heaven”! – mi s-a părut că, pornind în acest demers, Andrieş ar fi o minunată închidere a arcului de cerc, a curcubeului deschis în sufletul meu de către Beatles.

Bucuraţi-vă de muzică! Nu există nimic mai frumos! 



Citiţi şi

Weightless

To Love Somebody

Cele 26 de orașe cu cea mai înaltă calitate a vieții din lume

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,934 views
Tag-uri: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Your tuppence

  1. S-a întâmplat pe 31 iulie – Handpicked News | Catchy / 1 May 2017 11:47

    […] – formația Beatles înregistrează cunoscută piesă ”Hey, […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. nick / 13 December 2014 22:27

    si Suzi Quatro a fost o figura in anii 70, poate nu la nivelul ”greilor” dar orisicat 🙂

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. bach / 2 December 2014 0:34

    Frumos scris.

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro