De la bunicii mei am învăţat două lucruri extrem de diferite: aripi şi rădăcini

Roxana Dumitrașcu

26 November 2014

Roxana DumitrașcuEu m-am născut în primăvara lui 1979 şi fac parte din generaţia “glorioasă” a copiilor crescuţi la ţară. Bunica mea, ţărancă puternică de pe Valea Siretului, venea dintr-o familie cu șapte copii, oameni săraci și curați. Făcuse doar patru clase și toată adolescenţa avea sa-şi roage tatăl să o dea la şcoală, dar viaţa a avut alte planuri cu ea. Bunicul era brigadier. Om simplu, tot cu patru clase, avea să fie şcolarizat de regim cu o viteză năucitoare. La aproape 40 de ani a început să meargă iar la şcoală şi să-şi pregătească examenele. Pe două buturugi din curte, un tată şi o fiică învăţau literatură, geografie şi franceză.

– Un, deux, trois, tăticule!

-Oancă, doancă, troancă, răspundea el şugubăţ.

Şi într-un hohot de râs, bunicul a terminat abrupt lecţia de franceză. Şcoala nu era pentru el sau cel puţin nu atunci. “Cu doi curcani daţi cui trebuie, trec clasa” avea să devina o expresie proverbială. Mita era pentru el doar un mod amiabil prin care două persoane se scuteau reciproc de probleme. N-a avut niciodata simțul proprietății și nu s-a legat de lucruri, ci mai degrabă de oameni. A dat fără nicio urmă de regret pământurile, vaca și calul comuniștilor, spre disperarea bunicii mele.

Majoritatea amintirilor mele din copilărie îşi au drept loc de desfăşurare gospodăria CAP-ului. Dacă nu eram cu bunica la câmp, atunci eram cu bunicul la gospodărie.

Dis-de-dimineaţă, bunica îmi pregătea o găleată mică în care punea pachetul pentru bunicul, apoi se urca pe scara de la pod ca să mă petreacă cu privirea. Coboram dealul, traversam şoseaua principală, săream un pârleaz şi apoi, printr-un lan de porumb, alergam până la poarta gospodăriei. Acolo mă aştepta bunicul şi abia când bunica mă ştia în braţele lui, cobora şi ea de pe scara podului.

copii în fân

După şirul imens de hambare şi grajduri era o cămăruţă mică, odaia brigadierului Mircea. O cămăruţă de șase metri pătraţi în care era o sobă de lut văruită, un pat şi o masă de lemn, acoperită cu hârtie albă prinsă în piuneze. Hârtia era schimbată doar când se umplea de socotelile bunicului. Pe un perete era un dulap mic din lemn, cu vopseaua scorojită, dulap în care bunicul îşi ţinea turtele coapte pe plită şi un borcan cu dulceaţă de cireşe amare. Dar cel mai fascinant în încăpere era cântarul imens care se întindea pe un perete întreg. Chiar lângă odaia cu pricina era o platformă de fier pe care se urcau căruţele întoarse de la câmp. Înăuntru bunicul cântărea şi nota în borderou. Întotdeauna socotelile lui erau umflate, la fel ca şi planul oamenilor şi milioanele de boabe la hectar vehiculate la telejurnal îşi aveau o astfel de explicaţie.

Am prins toate campaniile agricole, fie din caruţa bunicii care ne ducea la câmp, fie din odaia sărăcăcioasă a bunicului. Dimineaţa, înainte de trezire, simţeam cum nişte braţe mă poartă afară, simţeam în nări aerul curat şi mă trezeam încet în ritmul sapei care muşca pământul. Bunica întorcea rând dupa rând alături de aproape toată suflarea satului. La câmp se pleca cu căţel şi purcel, adevăraţi oameni-orchestră, iar când soarele era poziţionat de prânz, în jurul caruţelor se întindea o masă de ştergare şi găleţi întoarse cu fundul în sus. Se mânca şi se vorbea, se ştergeau frunţi, se alăptau copii şi se spuneau glume. Iar seara, într-o stare de istovire fizică, roţile aceloraşi căruţe scrâşneau către casă, acolo unde se puneau ceaune pe plită şi se hrăneau animale.

În perioada treieratului eram nedespărţită de bunicul. Coboram împreună dealul exact în clipa în care şoseaua principală a satului duduia de tractoare şi Glorii.

“Gloria, gloria, noi suntem victoria” striga tovarăşa din mine. Îmi plăceau hambarele goale pe care le străbăteam în fugă de la un capăt în altul, iar când ele se umpleau încet, încet cu grâu, săream de pe grinzi fix în movilele uriaşe. Rămâneam acolo pentru câteva minute, atât cât să văd, în razele soarelui care pătrundeau printre scânduri, praful care prindea forme ciudate.

Copilaria mea a fost despre simţire, despre senzaţii. Să simţi cu picioarele goale, să apuci şi să pipăi cu mâinile, să nu existe nicio barieră între tine şi obiectul curiozităţii. N-am avut prea multe jucării pentru că bunicul zicea întotdeauna:”Deschide uşa copilului şi lasă-l să-şi facă singur jucării.”

Bunicul a murit în vara lui ’89, cu câteva luni înainte de căderea comunismului. Nu cred că şi-ar fi găsit locul într-o nouă societate în care oamenii învăţau să muncească şi să strângă pentru ei. Eu am privit cu lacrimi în ochi de pe scara podului cum hambarele se dărâmă şi cum drumul pe care îl bătătorisem ani de zile era arat şi transformat în grădină. La începutul anilor ’90 am ajuns din nou la gospodărie împreună cu trei sferturi din sat. Oamenilor li se dădea puţin din ceea ce li se luase la începutul epocii glorioase. În odaia copilăriei mele se citea de pe o listă şi se repartiza. În mijlocul oamenilor liberi eu am început să plâng, electrizată de dulapul verde de pe perete şi am cerut, alături de bunica mea, 50 de saci cu grâu, o vacă şi un dulap. Dulapul în care bunicul ţinea turtele şi dulceaţa de cireşe amare.

Şi uite aşa, pe drumul de început al unei noi orânduiri, într-un sat mic de pe Valea Siretului, într-o căruţă încărcată, o bunică şi o nepoată se pregăteau de capitalism.

Bunica şi-a scos din ilegalitate cazanul de ţuică şi ani de zile avea să facă “băuturi spirtoase” din fructe şi tescovină. Pregăteam cu minuţiozitate maşinăria de licori şi aşteptam la capătul ţevii făcute din cocean de porumb să curgă prima picătură de ţuică. Îi cunoşteam tăria după numărul de mărgele. Potriveam focul până târziu în noapte, coceam cartofi în “spuză”, iar la lumina slabă a focului eu, îndrăgostită de saga familiei Guldenburg, visam că într-o zi îmi voi deschide o distilerie. Făceam şi prefăceam, puneam în butoaie şi vindeam pe caiet. Dar n-a fost să fie. Bunica şi-a vândut cazanul de ţuică mulţi ani mai târziu, cu o mare strângere de inimă. Era ca Samson care şi-a pierdut puterea odată cu părul. Dar a continuat cu pământurile şi continuă şi azi la cei 81 de ani, cu o forţă de nedescris, convinsă fiind că puterea familiei stă în pământ şi în rădăcini.

De la bunicii mei am învăţat două lucruri extrem de diferite: aripi şi rădăcini. Bunicul nu avea nevoie de ancore în viaţă şi ştia că în drumul devenirii tale trebuie să simţi suflul valului care te împinge. Mereu a privit dincolo de Siret, cum îi plăcea să spună. Bunica, în schimb, e femeia care a bătut adânc hotarul familiei ei. Astăzi îi stau cu capul în poală doar ca să o aud cum vorbeşte despre familie, despre “toţi laolaltă”, despre acasă şi despre identitate.

Şi tot mai des mi se întâmplă să scotocesc în cutiuţa mea cu amintiri, convinsă fiind că prin ochii mei de adult ceea ce am dobândit cu sufletul copilului are o altă însemnătate. Şi realizez cu un zâmbet mare cât casa că, astăzi, graţie fiului meu pe care obişnuiesc să îl duc pe drumurile mele de copil, retrăiesc cu o bucurie teribilă un anotimp de care îmi este tare dor.

Pe Roxana o găsiți cu totul aici



Citiţi şi

Lasă naibii telefonul ăla!

Să se întoarcă? Să o ia de la capăt?

Ema

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
11,415 views

Your tuppence

  1. Getuța Zecheru / 16 September 2016 14:16

    Amintiri și bucurii de neuitat, cam la fel și copilăria mea, tot la țară, tot cu bunici la care stăteam tot timpul, chiar dacă locuiam la câteva case, pe aceeași uliță 😀

    Thumb up  Thumb down
    Reply
  2. cristina / 22 July 2016 9:27

    asa a fost si copilaria mea si cred copilaria multora……un anotimp frumos pe care toti il purtam in suflet. Multumesc

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. Juliette / 21 July 2016 12:31

    Superb scris 🙂

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  4. Sorin / 21 July 2016 7:59

    Frumos si subtil. Ma regasesc …

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  5. diana / 29 April 2015 23:11

    Minunat…

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro