De nu ne-am mai preface

Mihnea Rudoiu

12 February 2015

Mihnea RudoiuO recomandare a unui stoic grec – Epictet – pretinde să te comporţi în particular la fel ca în public, să îţi fixezi “în minte… un ideal de purtare căruia să te conformezi riguros, atât în singurătate, cât şi între oameni”. Cu alte cuvinte, să fim noi înşine permanent, ce facem când suntem singuri să nu difere de ceea ce facem când părăsim locul în care locuim, iar dacă cele două tipuri de comportamente nu se suprapun, măcar să regăsim un echilibru admirabil între ele, măcar să se lege unul de celălalt într-un mod natural, aşa cum partea omenească a unui centaur era armonizată, pe vremea când erau alte vremuri, cu partea sa cabalină…

Recunoaşteţi, îndemnul lui Epictet are farmec. Evocă posibilitatea existenţei unei lumi ruptă de fariseism, poze, aparenţe şi făţărnicii. O posibilitate foarte îndepărtată, adevărat, dar atractivă.

Mă distrează cei care, îndată ce păşesc într-un restaurant, de exemplu, îşi schimbă automat atitudinea obişnuită, o măsură de protecţie indispensabilă spre a nu fi depistaţi făcând ceva ce nu e comme il faut. Dacă acasă le e totuna cum mănâncă, când ajung într-un local de soi cuplează pe modul “manierat”, străduindu-se să epateze printr-un fel de a hali de înaltă clasă. Mânuiesc tacâmurile ca pe nişte ustensile chirurgicale, nu cumva să-şi producă leziuni în cerul gurii şi au grijă să-şi îndese-n gură numai bucăţele mici, de parcă ar ciuguli…

De ce se chinuie? De ce încearcă mulţi să pară altceva? Dacă am încerca să pătrundem totalitatea acestui mister pentru care omul se străduie să fie altcumva decât este cu el însuşi, ce am descoperi? Că el nu doreşte să fie altfel decât este când e singur, dar necesitățile odioase ale unui cosmos malign îi impun noi exigențe sensibilității când iese din casă, iar el, o sărmană oiţă, nu vrea să facă de ruşine turma? Sau nu vrea să fie izgonit din turmă?

Cum ar fi să te transformi într-o muscă şi, ca în poveşti, să urmăreşti desfăşurându-se viaţa unei persoane oarecare, să zicem, a uneia care postează non-stop fotografii pe facebook, care îşi updatează zi de zi statusul cu zeci de citate şi care simte nevoia să te ţină la curent cu orice detaliu insignifiant pe care îl face ea: că vrea să meargă la un spectacol, să iasă diseară în club, să prepare o tartă de mure, să meargă la Starbucks, să plece în Tailanda, să joace bowling, să citească o carte, să doarmă fiindcă a avut o zi grea, să bea o cafea fiindcă nu a dormit mult, să cugete la ce-a zis Osho despre iubire…

femeie singură

Să fii un Neghiniţă, o chestie măruntă cât o piuneză, sau să împrumuţi insubstanţialitatea unei stafii care să-ţi îngăduie să te afli lângă o asemenea persoană şi, în timp ce-ţi petreci timpul în preajma ei, să reuşeşti la rându-ţi să faci fotografii cu ea când se află departe de serviciu, departe de clubul în care a ieşit, departe de meciul de bowling… cu ea stând singură şi întreţinându-se cu ea însăşi…

Abia acolo, mă gândesc, vei afla cu adevărat densitatea vieţii respectivei persoane, în tăcerile pe care lumea fizică le procură în locuri goale, fără spectatori. Abia acolo vei regăsi trăsături minuţios articulate şi distincte de tot ce poate produce natura ei în societate!!

Yeap, mi-ar plăcea să existe un facebook în care lumea să posteze îndeosebi astfel de momente, ooo, ce mi-ar mai plăcea!

În anii ’60-’70, Andy Warhol, tatăl pop-art-ului, a realizat o serie de experimente interesante constând din filmuleţe cu personalităţi artistice, precum Salvador Dali, pe care le aducea într-o cameră relativ obscură, le posta în faţa unui aparat de filmat şi apoi le lăsa singure. Ele nu trebuiau decât să privească spre cameră. Înfăţişarea lor, relaxată la început, bonomă şi zâmbitoare, sau serioasă şi impenetrabilă, se descompunea vertiginos. Fiecare clipă în care vigilenţa se mai relaxa puţin, estompa încă o bucăţică din deghizarea facială de peste zi, scoţând la suprafaţă vestigiile unui alt eu. De la un prag încolo, fiecare secundă aducea modificări profunde ale fizonomiei: nervozitatea creştea, aveau mâncărimi, clipeau tot mai des, se foiau, năduşeau, apăreau ticuri pe care nu le puteau controla, se posomorau, respirau greu, îşi muşcau buzele, nu mai reuşeau să privească înspre cameră, îi cuprindea panica ori furia sau îi copleşea o senzaţie de sufocare…

Teoria lui Warhol era că momentele în care reuşeşti să surprinzi omul în singurătate sunt o călăuză infailibilă în depistarea adevăratei sale identităţi.

Posibil, nu zic nu, dar, până ce maestrul Poptămaş nu se pronunţă ferm cu un citat concludent pe această temă, prefer să mă abţin…

Citiţi şi

“Foloseşti vreun contraceptiv?” “Menopauza” “Wow, ce noroc!”

Amăgire

„Vă rog să vă dezbrăcați. De tot!”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,872 views

Your tuppence

  1. george p / 13 February 2015 12:32

    Cred ca lipsa de incredere in sine este cauza acestui fals grosolan pe care il traim zi de zi. Cei care asculta “gura lumii” sunt cei care nu au incredere in ei.

    Thumb up 5 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro