De Sântă Măria Mare, bunica ne ducea la bâlci…

Camelia Cîmpean

15 August 2016

Cîmpean CameliaDistracția maximă era la Târgul Fetelor, în pădurea Coteniței, unde se adunau flăcăii și fetele din trei sate și unde se lăsa cu pălării trântite cu năduf în praful drumului, cu concurs de frumusețe și fete răpite pe drumul de întoarcere, de scrîșneau roțile căruțelor în goana mârțoagelor de arat, transformate peste noapte în bidivii înaripați.

Dar noi nu mergeam acolo. Acolo era pentru flăcăi de însurat și fete de măritat, nu pentru țâști-bâști ca noi. Pădurea Coteniței era pământ magic pentru mine. Copacii erau de argint, iarba de smaralde, luna ofta odată cu domnițele pierdute pe cărări de diamant, iar femeile măritate țeseau păretare cu povești șoptite în nopți tainice de iarnă. Le spuneam povești despre iubiri tragice și fantome care nu-și găsesc dragostea furată, fetelor de-o seamă cu mine, seara, la drum și juram pe roșu, cu degetele împletite, că așa scria la revista Femeia, am văzut io cu ochii mei… până când Florina, cu un an mai mare decât mine, s-a oțărât odată, în buna tradiție oltenească:

– Ce, fa, crezi că dacă ești de la oraș, pe noi ne iei de proaste? Mințăști, fire-a dracu’, proasto, bă, eu nu mai merg cu tine cu caprele!

Numai luna și o stea / Știe de dragostea mea – așa cususe bunica Lisandra, Dumnezeu s-o odihnească, cu ibrișin albastru, sub o bancă unde doi îndrăgostiți se țineau de mână cu ochii ridicați spre o lună verde.

Am aflat mai târziu că i se terminase albastru… și că bunica nu știa să scrie, dar copiase și ea, cu indigo, de la dadă Măria a lui Onete…

balci

Bâlciul se ținea în sat, la răspântie. Dacă făceai la dreapta, ajungeai pe Coastă și mai departe spre pădurea Coteniței, iar în stânga, mergeai spre șosea, șerpuind prin fața cimitirului. Pe când colindam cotloanele Fundeniului să pot plânge fără să mă vadă mama, a cărei putere și dorință de viață a ținut-o mult peste previziunile medicilor, mă gândeam cu oroare la cimitirul bolovănos, cu poteci acoperite de bălării cât mine de înalte, pe care l-am urât de mic copil, când mergeam cu mama și-mi povestea despre cei pe care-i cunoscuse și care se odihneau liniștiți sub lespezile ciobite. Doamne, mama mea frumoasă în cimitirul ăla urât… Și-acum, în colțul cimitirului, lângă gard, e  mereu lumină. E potecă fără bălării, e soare și liniște, e vecină cu o grădină de om gospodar și, dacă se întoarce într-o parte și întinde mâna, mama poate culege porumbi de fiert și prune galbene și zemoase. În câte părți se poate împărți sufletul unui om, dacă o parte din al meu e încă acolo, că acolo este și mama?!

Ne rugam de bunica să ne cumpere alviță. Se uita cu milă la rochița mea nouă, de stambă înflorată, și la sandalele roșii, de lac. Fratele meu avea pantofiori negri, cu șiret, ca bărbații. Și cămașă cu carouri, veșnic scoasă din pantaloni, într-o parte. Dar ne cumpăra alviță și cât ai zice dă-mi și de doi lei păpuși de turtă, eram amândoi roz pe limbă, prin urechi, pe rochiță și pe nasturele lipsă de la cămașă, chiar, când căzu, fa, așa repede???

Eu am fost mai fricoasă, bună doar la inventat minuni, nu și la dat în tiribomba mare, cu lanțuri. Acolo era teritoriul lui frate-mio, care chiuia ca la nuntă în vârtejul scaunelor aruncate de colo-colo, în timp ce bunica se trăsese la umbră, ștergându-și fața transpirată cu colțul baticului.

Se adunau repede femeile la sfat:

– Ai, fă Lisandro, ai cui sunt copiii?

– Ai fie-mii, Măria. Stau la mine vara, că mă-sa are sărvici.

– Așa, așa, frumoasă și vrednică fată ierea Măria de mică. Brava ție, brava!

Până se potolea furtuna din tiribombă, eu suspinam lipită iremediabil de tarabele cu inelușe cu pietricele scânteietoare din plastic sau mă imaginam săltând în horă, la brațul unui prinț neapărat înalt și puternic, să rupă fierul-n două și mai multe nu, furișându-mă după lăutarii aproape istoviți de o zi întreagă de sârbe și bătute oltenești.

Și peste bâlciul înțesat de lume, se așternea seara, cu miros de chisăliță de prune și de mămăligă aburindă, cu o femeie scundă, cu mers legănat, care ducea două salbe de turtă dulce  atârnând pe brațul stîng și boscorodea mulțumită doi copii cu cerul gurii lipicios de la braga băută repede, cu cana de metal cu smalțul spart și legată cu lanț de toarta găleții. Era bună, groasă și sățioasă, cu gust de drojdie așezat peste dulceața alviței.

– Mamaie, mai mergem la bâlci?

– Mergem, maică, mergem, să fim sănătoși și la anu…

De Sântă Măria Mare, bunica ne ducea la bâlci. Eu nu-mi duc nepoții, că nu se mai ține bâlci, nici Târgul Fetelor în pădurea mea fermecată și nici nu știu dacă ar fi măcar doritori, dar știu că mama și bunica povestesc amândouă și zâmbesc unor amintiri cu lanțuri de tiribombă și turtă dulce colorată țipător.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Am 38 de ani și habar n-am ce este aia o femeie adevărată

Ema

În drum spre plajă

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
428 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro