De Sfântul Valentin m-am luat la trântă cu trenul!

Camelia Cîmpean

14 February 2016

Cîmpean CameliaNu știa nimeni de Sfântul Valentin pe la 1980. Nici Dragobetele nu era mai breaz, în primul rând că era o sărbătoare creștină și comunismul lupta din răsputeri să nimicească toate fărâmele de credință din sufletele românilor. Iar în altă ordine de idei, ca s-o spunem pe cea dreaptă, Dragobetele luptă și acum pentru supremație în fața mult vânturatului Sfânt Valentin.

Într-o zi de toamnă splendidă, când de-abia împlinisem șaisprezece ani, mă duce o prietenă la una dintre babele cu deochi și descântece de inimă albastră. Și scoate baba cărțile, se uită la mine și zice:

– Mare dragoste pică peste doi bobi. Al tău e, să nu te îndoiești. Căsătorie devreme și bună, foarte bună, dar fără bani. Greu îți va fi și ca șarpele o să te îndoi, dar al tău e și te drăgostește, să vii la baba să mă scuipi în ochi de n-o fi așa. Dar trebuie să scapi de-o cumpănă. Zic cărțile că scapi, ține minte, să ai grijă…

– Cui îi pasă, tanti, de bani și cumpene? Mulțam de vești bune, mă pisicesc eu, gata să răstorn lumea întreagă, și atunci, și acum, pentru un sărut și o îmbrățișare de la omul drag.

A tăcut femeia și m-a privit lung. A dat din cap și și-a amestecat cărțile ca s-o fericească și pe prietena mea.

Fix peste doi ani, în creierul munților, eram cerută de soție. Și stabileam deja data – 16 februarie.

Romantic-Couple-08

Aveam vreo trei luni la dispoziție să căutăm carne, bere, zahăr și miez de nucă pentru prăjituri. Nu râdeți. Le cumpăram doar cu porția, pe cartelă, erai norocos dacă aveai bunici la țară, să taie porc și vițel pe furiș.

Iar partea cu inelul… aici este adevărata mea poveste pentru ziua de 13 februarie.

Aurul și argintul erau prohibite, de asemenea, pe vremea aceea. Mai găseai argint pe la raioanele de bijuterii de la magazinele universale, dar trebuia să fii pe fază, să cumperi atunci când se primea marfă, altminteri… Alesul meu era muncitor la CFR și primea salariul în fiecare 11 ale lunii. Așa că, în 13, ținându-ne de mână, purcedem noi la marele magazin universal Jiul din Petroșani, unde ochisem de o săptămână, niscaiva inele de argint cu trei pietricele pătrate, roz, mari și luminoase, taman bune pentru ceremonia ce va să fie peste trei zile. Nu vă plictisesc nici cu detaliile călătoriilor cu mijloacele de transport în comun pe acea vreme, de ajuns să vă spun că am ales să mergem cu trenul la Petroșani, că era mai rapid, mai puțin aglomerat și mai punctual decât autobuzele cu burduf la mijloc care circulau pe atunci, duduind și clătinându-se, de aveai nevoie de minute bune ca să-ți dai seama că ai ajuns la destinație și să-ți descleștezi mâna de pe bara care te susținuse, cu stoicism, în ultima oră.

Tânără și neliniștită, nerăbdătoare să ajungem mai repede în stație, am luat-o la fugă pe lângă șinele de cale ferată. Șuieratul locomotivei m-a paralizat de frică fix pe marginea unui podeț, fără balustradă și fără loc pentru pietoni, un fel de trecere peste un pârâu, la câțiva metri de refugiul unde alți oameni așteptau trenul. Și strigau toți la mine să plec de acolo, să fug, iar omul meu se agita disperat în spate făcându-mi semne pe care nu le puteam desluși. Nu înțelegeam nimic, surdă și cu picioarele turnate, parcă, în beton, m-am gândit că dacă mă întorc cu spatele și mă aplec puțin în față, are loc și trenul să treacă pe lângă mine. Doar că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg; unul din  tampoanele laterale ale locomotivei, m-a izbit sec în spate și m-a aruncat în pârâu. Era frumos, ningea cu fulgi de poveste și eu, îngropată până la brâu în zăpadă, amețită de lovitură, m-am lăsat ridicată de nu știu ce creatură cu multe, multe mâini, care m-au depus, tandru, pe canapea, în compartiment. Și iar a șuierat  locomotiva, urnind-și greu vagoanele pe șinele alunecoase.

Și când am rostit primele cuvinte – mă doare spatele – omul de lângă mine a oftat și el, aproape împierit de frică – nu m-am gândit decât că este departe spitalul.

Vânzătoarea de la raionul de bijuterii ne-a privit lung și ne-a lăsat să probăm toate inelele, până l-am găsit pe cel care se potrivea. Era exact cum îl visam de o săptămână, perfect pe degetul meu care, nu știu de ce și din ce cauză, tremura ca varga, gata – gata să se desprindă de celelalte și să cadă cu tot cu prețioasa povară.

Am părăsit magazinul fericită, urmărită de zeci de perechi de ochi nedumeriți, care se holbau la noi de parcă eram extratereștri. Târziu, când am ajuns acasă, am văzut că paltonul meu verde, lung și croit pe talie, pe care mi-l cumpărase mama în rate, avea o pată mare, mare de motorină la spate, iar poalele erau năclăite de noroi înghețat. A, se spărsese gheața de la suprafața pârâului, când am aterizat, nălucă verde și prea puțin conștientă, de pe pod.

De Sfântul Valentin, acum treizeci și unu de ani, m-am luat la trântă cu trenul.

Citiţi şi

Un sărut nu e nici promisiune, nici contract

Un cuplu fără șanse: femeia bărbătoasă și bărbatul efeminat



Citiţi şi

Căprioara de alături

Prostuțule!

Ca să scap de dragoste, ţi-o las ţie şi mă însor

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
594 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro