De Sîntă Mărie

Gheorghe Recheşan

15 August 2016

Gheorghe RecheşanPe cînd aveam nouă-zece ani, praznicul adormirii Maicii Domnului se confunda în mintea mea cu gustul lubeniței (fac o paranteză lămuritoare: pe valea Mureșului, de la Săvîrșin pînă la Curtici, pepenelui verde i se spune „lubeniță”; nimeni nu auzise de pepene, cantalup sau harbuz, denumiri care sunau confuz și exotic în urechile țăranilor). De Sfîntă Mărie în sat se sărbătorea nesmintit, an de an „ruga” (hramul bisericii), un eveniment la care participa pînă și președintele c.a.p.- ului că deh! era și el om, fiu al satului, încît ar fi fost mare rușine pe capul familiei și l-ar fi blestemat toate babele dacă încălca cumva tradiția!

Organizarea rugii nu se făcea la voia întîmplării. Cu o zi înainte, o echipă de bărbați din sat împrejmuia un tăpșan cam de cinci sute de metri pătrați cu un gard din trunchiuri și ramuri de răchită strîns împletite. Pămîntul din interiorul îngrăditurii era nivelat, bătătorit și udat bine, încît ajungea să semene cu o scenă de dans. Gardul avea un scop precis, înăuntrul lui se organiza „jocul”, petrecerea cu dansuri, cîntece și lăutari autohtoni, toți unul și unul, „muzicanți” născuți pe vale și deprinși cu melodiile locului. Niciun adult nu putea pătrunde în „ocolul rugii” fără să scoată din buzunar zece lei, numai copiii, cîinii și pisicile putea intra fără să plătească, furișîndu-se prin golurile gardului de nuiele. Suma adunată era destinată plătirii muzicanților, care erau recompensați și cu cîte o litră de răchie de prună. Pe noi, copiii, nu prea ne interesa treaba cu „ cîntecul” și „jocul”, aveam alte tentații la îndemînă, cum ar fi: turtele dulci cu oglinjoară la mijloc, acadelele, halvaua, mingiuțele din hîrtie cu elastic, păsărele din lut smălțuit cu fluier în coadă și jucărelele din lemn, gen „hopa mitică” .

joc traditional

Punctul principal de atracție al serbării erau însă, lubenițele care nu se vindeau oricum, la tarabă, ci din căruță. „Lubenițarii” din Ohaba Lungă, Bunea, Dubești și din alte sate de către pădure le aduceau în căruțe așternute cu fîn și acoperite cu cearșafuri ude, să nu le pripească prea tare căldura. Porneau cu noaptea în cap și ajungeau întotdeauna, în zîngănitul clopoțeilor atîrnați de căpăstrul cailor, înainte de a răsuna primul cîntec al rugii. Alegerea lubeniței pe care voiai să o cumperi decurgea ca un adevărat ritual: o cîntăreai în mîini, îi ciocăneai coaja (dacă suna înfundat era fie necoaptă, fie trecută), îi examinai codița și-apoi îi cereai vînzătorului să se facă „dopul” ca să poți gusta miezul. Acesta apuca un cuțit lung, cel folosit și la înjunghierea porcilor înainte de Crăciun și, din 2-3 mișcări dibace, cresta un cub zemos în coaja lubeniței pe care ți-l oferea spre degustare din vîrful cuțitului. Urma, apoi, tîrguiala, fiindcă lubenițarii nu le vindeau la cîntar, ci la bucată. Una mică costa doi lei, iar pentru una pe care de-abia puteai să o cari în brațe plăteai cinci lei (pentru comparație, o franzelă costa un leu cincizeci, un litru de lapte doi lei, iar kilogramul de carne macră douăzeci), dar dacă cumpărai spre sfîrșitul rugii, vînzătorul lăsa mult din preț. Nu o dată, cîte un copil mai șmecher îi strecura vînzătorului (mai ales dacă era bătrîn și presbit) cîte o monedă de o mie de lei ieșită din uz, cu efigia regelului Mihai, care avea dimensiunile uneia de trei lei. După ce cumpărai lubenița, te așezai pe unde puteai, pe marginea șanțului sau pe unul din trunchiurile de copac curățate de coajă care serveau de bănci și o tăiai. Obligatoriu era să posezi un briceag, dacă nu aveai un briceag cu plăsele în formă de pește atîrnat cu un lanț de betelia pantalonilor sau un cuțit la îndemînă nu puteai mînca lubenița.

Nu-mi amintesc să fi cumpărat vreodată o lubeniță necoaptă sau cu miezul ofilit și de cele mai multe ori ne asociam cîte doi-trei ca să cumpărăm una cît mai mare și mai dulce. Dacă soarele dupăamiezii încingea prea tare lubenițele, fugeai cu cea cumpărată în brațe și o slobozeai cu găleata în fîntînă să se răcorească, fiindcă în sat, prin anii 70, nu se găseau decît 2-3 frigidere.

Ultima lubeniță pe care am mîncat-o la rugă a fost una enormă, de vreo cinci kilograme, cu miezul galben. N-am să uit niciodată bucuria,  gustul, senzația de aur dulce și lichid pe care le-am avut după ce am tăiat-o în felii.

Da, de Sîntă Mărie nu ploua niciodată, lubenițele erau dulci și aveam la cingătoare un briceag cu plăsele în formă de pește!

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Am petrecut așa ore, zile…

Nu mai creşteţi copii care să execute!

Cum îi forțăm pe copii să joace Balena Albastră

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
212 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro