Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Decrețelul

30 March 2018

Nicoleta BeraruÎn linvingul semi-obscur şi tăcut, Ruxandra cinează dusă pe gânduri. Umbre din trecut îi ţin de urât şi o conduc pe tărâmuri de mult uitate. Din iureşul amintirilor una izbuteşte să pună stăpânire pe ea, atingându-i cele mai fine coarde ale simţirii ei…

Era o după-amiază însorită de toamnă. Ruxandra avea să ia trenul pentru a ajunge la şcoală. Tura ei începea la ora două. Era de serviciu în dormitoare, în orfelinatul în care lucra. Înspre gară, trecu prin dreptul unei şcoli. Lecţiile de dimineaţă tocmai se terminaseră. Elevii ieşeau pe poarta şcolii ordonaţi, fără ţipete şi îmbrânceli şi Ruxandrei nu i se păru nimic mai frumos şi mai cumpătat decât momentul acela. Cât de mult şi-ar fi dorit să lucreze şi ea într-o şcoală cu copii care să o asculte! În sat ajunse la timp, aşa că îşi permise să se îndrepte agale spre casa de copii. Trecu pe lângă gospodării cu garduri de fier forjat vopsite în alb , albastru, roşu, verde sau maro. Struguri rubinii atârnau grei pe viţe-de-vie ce bolteau intrândurile caselor. În livezi, prunele şi merele îndoiau greu crengile pomilor. Printe pomi, se vedeau galbene şi ochioase păpădii vesele, mici sori ce luceau în iarbă. Pe şanţuri verzi încă, babe aduse de spate cu furcile în brâu, torceau timpul dulceag al toamnei blânde din acel an. Gospodine planturoase şi rumene, cu baticurile legate după cap, cu sânii cât harbujii sub bluze largi, decolorate şi pline de pete de mâncare, cu fuste creţe şi lungi şi picioare mari cu călcâie crăpate în şlapi de plastic bărbăteşti, cu două numere mai mari, îşi adunau curcile sau gâştele de prin vecini. Toate acestea îi dădeau Ruxandrei un simţământ de împăcare cu viaţa, de pace lăuntrică şi linişte. Capul îi era gol de gâduri. Simţea că o tensiune mare, pe care demult ar fi dorit-o plecată, o părăseşte. Se bucura de tihna satului, de priveliştile de toamnă idilice, cu lanuri de porumb bogate şi case îmbelşugate, cu vaci şi oi păscând molcome pe pajişti, cu curci, raţe şi gâşte pe podeţele caselor de ţărani gospodari. Îi era bine sub soarele acela tandru ca un moş spre sfârşitul vieţii, ce o mângâia pe obraji şi pe păr. Încet-încet se apropie de orfelinat.

De printre castanii viguroşi, pe aleea ce ducea spre şcoală, deodată îi sări în cale Vasilică. Era băiatul care-i fusese trimis de o colegă mai veche din şcoală să o ajute să menţină ordinea în clasă. Copiii „ei”, elevii de clasa întâi, nu mai scoteau o vorbuliţă – nici măcar pe șoptite – când îl vedeau. Vasilică nu era prea mare, era brun, cu ochi căprui şireţi, ca de vulpe, păr şaten-închis sârmos, care-i stătea pe cap ca o perie, faţă smeadă, şi-avea  o gură lungă, întinsă până la urechi într-un zâmbet batjocuritor. Pe unul din obraji i se vedea o cicatrice adâncă. Deşi avea doar unsprezece ani, copilul arăta ca un arendaş, cu mâini şi urechi disproporţional de mari în raport cu trupul slab. Când îşi băga capul pe uşa clasei întâi, elevii Ruxandrei, până atunci gălăgioşi şi neascultători, amuţeau cu spaime în ochi. O singură mişcare de-a lui Vasilică, înarmat de obicei cu un băţ noduros, spre exasperarea Ruxandrei care îl admonesta mereu şi-i confisca atributul autorităţii, dar care avea nevoie de el în clasă ca de aer, producea o tăcere groasă printre şcolarii începători, de s-o tai cu cuţitul. Micuţii erau oripilaţi la vederea lui Vasilică, precum iobagii la vederea arendaşului cu biciul în mână. Mergea vorba că Vasilică fusese siluit de unul din educatori. Nu se ştia de cine sau, probabil că, în calitate de nou-venită, Ruxandra fusese pusă la asăpost de veştile brutale. Cruzimea lui Vasilică era notorie. Până şi Ruxandra tresărea uneori când dădea ochi în ochi cu copilul bătrân, iar zâmbetul lui zeflemitor şi răutăcios aproape o îngheţa. Dar colegii o asiguraseră că e mai bine aşa pentru ea, la început, până îşi va câştiga locul şi autoritatea în şcoală. Ruxandra însă se îndoia că acel moment va veni şi o voce lăuntrică îi tot repeta că ce se întâmplă acolo, în casa aceea de copii, în dormitoarele cu cearşafuri şi feţe de perne murdare, în care ordinea era menţinută ca în lagăre prin frică  şi agresivitate, nu e lucru curat. Nu putea să-şi închipuie că toată viaţa va putea preda cu un Vasilică în clasă sau că va menţine ordinea în dormitoare cu ajutorul unuia ca el.

femeie ganduri

În momentul în care Ruxadra îl văzu pe Vasilică în faţa ei, un fior îi străbătu tot corpul. Toată pacea adunată pe drum se risipi ca un fum subţire şi panica puse stăpânire pe ea într-un mod abracadabrant. Se reculese rapid şi dădu să-l întrebe ce căuta acolo, de ce nu era în curtea şcolii. Nu apucă însă să scoată vreun cuvânt, că Vasilică, care le ştia pe toate, îi şi zise direct: „Domnul Tiberiu nu mai lucrează aici pentru c-a vilolat-o pe Lenuţa”. Şi surâsul pocit de pe faţa sa se intensifică atât de tare, încât Ruxandra, ca prin ceaţă, năucită de veste, îl văzu ca pe un soi de pitic cu urechi şi mâini enorme, cu o gură cât un hău, răsucită în cel mai hidos rânjet pe care-l văzuse vreodată în viaţa sa. Ochii săi exprimau o bucurie nemăsurată, o răutate nedisimulată, ai fi zis, o victorie mult aşteptată, o mizerie colosală.

Tot ce-şi mai aduce aminte Ruxandra e că detaliile îi fuseseră oferite de colegi cu precauţie. O podidiseră lacrimile şi nu mai ştia pentru ce plânsese mai tare: pentru Lenuţa sau pentru Tiberiu? Îşi amintea însă foarte bine sentimentul de greaţă profundă care o încercă şi care-i invadă fiecare milimentru din suflet şi-i luă cu asalt fiecare vână, fiecară arteră până când sângele-i deveni un fel de fiere, ce-i invadă inima. Nu putea să creadă că barbatul acela care era fascinat de ea, îndrăgostitul declarat, s-ar fi putut deda la acte atât de josnice. Cum să fi putut el, cel care îi aducea ei flori, care o sorbea din priviri, care o urma în toate cuminte, să aibă apucături atât de ticăloase? Cum să siluiască el, frumosul cu plete de poet, o fetiţă neajutorată de doisprezece ani? Era imposibil! La cei nouăsprezece ani ai săi, Ruxandra nu putea admite că aşa ceva poate fi posibil. Prima dată îşi negă toate gândurile rele. Dar, după câteva zile, zisele celorlalţi şi faptul că Tiberiu fusese dat afară de la casa de copii, îi dovediră că totul era real.  Apoi, încet-încet, acceptă că oamenii sunt mai mult decât ce poate ea să vadă. Mult timp, scârba, repulsia de Tiberiu, de orfelinat, de Vasilică, de ea însăşi şi de întreaga lume nu o părăsiră. I se făcuse scârbă şi de pământul pe care îl călca şi de soarele care o încălzea. Lumina o durea, întunericul o ucidea. Mult timp, un abis se căscă înăuntrul său, iar ce trăia în afara gândurilor şi simţămintelor ei era un ecou, o prelungire a genunii aceleia întunecate ce se cuibărise în fiinţa ei.

După câteva zile, îşi dădu demisia de la orfelinat. Pe Tiberiu l-a mai văzut doar în treacăt prin oraş, dar nu şi-au mai zis tot restul vieţii nici măcar un singur cuvânt. A încercat să uite, deşi mereu aceeaşi viziune o tortura: îl vedea pe Tiberiu, frumos, cu ochi verzi migdalaţi, cu plete cârlionţate, violând fata de doisprezece ani sub privirea jegoasă, odioasă, satisfăcută, batjocuritoare, mizerabilă a lui Vasilică. O vedea pe fată zbătându-se despuiată şi neputincioasă, lovită şi umilită, redusă la o bucată scârnavă de carne, de care te serveşti cu o poftă bolnavă… De ce avusese Tiberiu nevoie de asta? Cine era mai odios: Tiberiu sau Vasilică? Îngerul sau demonul?

Multă vreme, Ruxandra nu scăpase de spectrul acela. Cu timpul, schimele își pierdură urma în mintea ei. Îşi pierdură din consistenţă, iar apoi, încetișor, se evaporaseră. Dar mintea nu iartă de tot şi sufletul nu uită de tot. Din când în când, fascicule de trecut se desprind şi ne invadează existenţa. Să fi fost acela motivul pentru care am ales să trăiesc singură? Să fi fost aceea raţiunea pentru care mi-am părăsit ṭara? își punea ea acum întrebări. Nici nu mai ştia… Dar îşi repeta continuu că nimic pe lumea asta nu e întâmplător.

Ruxandra îşi termină cina cu ochii umezi. Respiră uşurată: „Toate trec.”  Un amurg neguros și greu cade peste ortensiile de pe terasă, făcându-le să pară niște fantome rubinii. Noaptea își întinde aripile peste fire. Un păianjen își ṭese placid pânza, sub ochiul scrutător, abia mijit al lunii. „E toamnă. Toate trec…”

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Nu mai am nimic de pierdut

Nu mai trageți în ei!

Nu ne-am luat la revedere, așa că îți scriu aici

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,269 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro