Democrația cea bună și cea rea

Constantin Cucu

27 January 2015

Constantin CucuUnul din conceptele care trebuiesc cu dificultate înghesuite în mintea omului modern este şi acela că, de fapt, pe Pământ există la ora actuală două feluri de democraţie.

Există desigur democraţia bună, de tip american şi occidental. Oamenii din aceste ţări, posesori ai unui venit mediu egal cu al câte unui sat (mai bogat) din Bangladesh aleg, legislatură după legislatură, reprezentanţi capabili să menţină:

– Creşterea economică (indiferent ce înseamnă aceasta, concret, pentru mediu, resurse şi echitate socială).

– Întărirea permanentă şi costisitoare a armelor (fie şi numai pentru a apăra cu rachete teleghidate, capabilităţi atomice şi portavioane aceste democraţii de terorismul câtorva sute de disperaţi islamici).

– Consumatorismul (privit ca unică filozofie socială de atingere a fericirii via „visul american”).

– Accesul la resursele în împuţinare (de obicei ale altora, mai mult sau mai puţin terorişti).

– Globalizarea şi extinderea pieţelor (în detrimentul dezvoltării altora).

Aceasta este democraţia bună.

democracy

Şi mai există şi alt tip de democraţie. Cea rea, a oamenilor care trebuie ajutaţi să înţeleagă.

Cea a iranianului Mohammad Mosaddegh (ales democratic în 1951, iniţiator de reforme în favoarea poporului său, inclusiv naţionalizarea petrolului, motiv pentru care a fost îndepărtat de la putere de CIA – operaţiunea Ajax în 1953)

A venezueleanului Chavez – ales, reales şi susţinut permanent de poporul lui, în ciuda tuturor tentativelor de răsturnare de la putere şi a propagandei adverse americane.

A ecuadorianului Jaime Roldós Aguilera, mort într-un accident de avion în 1981 (un an prost pentru opozanţii politicii americane, având în vedere că şi Omar Torrijos din Panama a avut acelaşi ghinion).

A chilianului Salvador Allende, a cărui politică de naţionalizări a dus la retragerea lui din politică, pe calea sinuciderii asistate, în favoarea a 17 ani de stabilitate pro-occidentală sub conducerea luminoasă a lui Augusto José Ramón Pinochet Ugarte.

A lui Jacobo Arbentz din Guatemala (îndepărtat de la putere de CIA în 1954).

A lui Patrice Émery Lumumba din Congo (îndepărtat de la putere şi împuşcat 1960).

A brazilianului João Belchior Marques Goulart (eliberat din funcţie cu ajutor american în 1964).

A dominicanului Juan Emilio Bosch Gaviño (1963).

A iraqianului Abd al-Karim Qasim (1963).

A bolivianului Juan José Torres (răsturnat de la putere în 1971, împuşcat mult mai târziu).

A multor altora.

Şi iată, mai nou, cea a grecilor, a lui Alexis Tsipras şi a Syriza, care, dacă tot este democraţie, s-au hotărât să facă ceva cu datoria istorică contractată de guvernele corupte de până acum de la organizaţiile financiare la fel de corupte, fie şi numai pentru că nu li se pare corect să lase să moară de foame şi să cadă în mizerie un popor întreg pentru că, pe vremuri, a împrumuta Grecia şi politicienii acesteia era o afacere bună.

Mecanismul prin care se strânge datoria publică pleacă de la faptul că oamenii nu reacţionează atunci când aceasta este contractată de cârmuitori, acţiune apreciată ca fiind „aducere de bani”, ci atunci când plata datoriei rezultă în măsuri de austeritate (măgăreaţă ce cade peste cu totul alţi oameni politici decât cei care s-au împrumutat).

Cei care au contractat împrumuturile au statui publice, şi vile private, şi sunt persoane foarte democrate, spre deosebire de cei cei care urmează să le plătească datoriile, suspecte de anarhism şi nivel democratic execrabil.

Cu toate acestea iată că grecii doresc să pună problema, zilele acestea, în alţi termeni.

Şi poate că demersul lor nu este unul atât de destabilizator şi nici vreun Armageddon al democraţiei şi finanţelor mondiale, cât momentul în care acestea vor înţelege că modul în care operează nu este numai criticabil, dar poate fi şi contracarat.

Victoria Syriza este bulversantă pentru că, într-o ţară cu tradiţiile democraţiei „bune”, foamea a dus la apariţia unui proces democratic alternativ ce are, cu siguranţă, nevoie de ajutor american spre a se perfecţiona.

În context, destinul politic şi omenesc al lui Alexis Tsipras este de urmărit ca reacţie a establishmentului mondial la această defecţiune.



Citiţi şi

Când nu laşi suficient spaţiu între tine şi celălalt

25 de ani nu ne-au fost de ajuns să învățăm să fim fericiți

Oameni și sclavi

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
465 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro