Despărțire

Catchy

24 November 2016

Melancolia toamnei încolţea în gândurile oamenilor, purtându-le pe covorul foşnitor al sentimentelor scuturate din arborele trecutului. Culori variate de simţăminte vorbeau tăcerii, o tăcere sumbră, oarbă.

Pierduţi iremediabil pe aleea trecutului, doi tineri se înfruptau zadarnic din soarele prezentului, peticind cu razele-i sălbatice pustiul dinăuntrul lor. Adunau fire de suflet pentru a coase speranţele rupte, tocite de vreme, arse de focul mistuitor al realităţii.

Pe faţa senină a fetei se strecurau suviţe rebele purtate de vânt, şuviţe înrolate în jocul şoaptelor. Vocea vântului se făcea simţită. Mângâia chipul suav al tinerei.

El stătea timid în apropierea ei, admirând râul de soare ce se revărsa pe umerii goi, stropiţi de culoarea verii. Cadrul feeric al parcului oferea imaginea tandră a privirilor pastelate, desenate pe chipul tinereţii ce-şi purta penelul în fiecare tablou de toamnă.

El îi şoptea mii de nimicuri, nimicuri reluate la nesfârşit de vocea stinsă a fetei, nimicuri ce întărâtau buzele lor arse de a stinge setea lăuntrică cu fiinţa celuilalt. Fata se pierdea în îmbrăţişarea lui, înotând în braţele-i puternice. El o strângea mai tare, de teamă c-o va pierde.

Răvaşele toamnei cădeau peste ei, foşnind paşii grăbiţi ai trecătorilor. Se priveau pierduţi, ca şi când ar fi pentru ultima dată, ultimul sărut, ultima adiere de vânt, ultima suflare a vieţii în trupurile lor deja reci.

toamna-cuplu

Ştia că trebuie să o lase să plece, dar nu putea, nu mai putea, nu acum. Se oglindea în ochii ei limpezi de culoarea alunei, sărutând-o. Se cufunda în pletele ei, împletind cosiţe din speranţe, din abundenţa râului de castane ce-i curgea neîngrădit pe trup.

Ea privea în gol. Reconstituia imaginea baiatului pe care trebuia să-l părăsească, imaginea fericirii pe care trebuia să o lase să plece. Inima i se strângea la gândul despărţirii de privirea albastră şi senină;  părul negru, figura sculptată în marmură. Trebuia să plece, să-l uite. Avea puterea să-i spună că Noi nu mai există decât într-un viitor iluzoriu? Viitor în care ea a încetat de mult să creadă…

El se agăţa pierdut de ultima speranţă. Îl iubea. Ştia că îi era greu să plece, ştia că va regreta pasul pe care urma să-l facă, dar de asemenea, conştientiza că nu o putea împiedica. Simţea neputinţa, curgându-i prin vene, neputinţă ce îl făcea părtaş la nefericirea singurei persoane pe care a iubit-o. Apăra la nesfârşit asasina propriului suflet, refuzând să şi-o scoată din sânge. Resimţea tot mai puternic prezenţa morţii spirituale. Va muri oricum şi prefera să fie ucis de ea.

Ei i-a fost îngheţată inima. Nu mai simţea decât povara despărţirii, povara amintirilor ce avea s-o bântuie la nesfârşit. Îl ura, îl ura pentru că a făcut-o să-l iubească, îl ura pentru că îi furase voinţa, îl ura pentru că era condamnată să fie a lui.

Gheaţa privirii ei înţepa căldura lui lăuntrică, făcând-o să plutească precum un iceberg, abandonând-o în adâncurile oceanului. Nu, nu a avut-o, nu a cunoscut-o, nu a putut să o păstreze, nu a fost a lui.

Inima ei, sau ce a mai rămas din ea, plângea cu lacrimi de sânge.

A picat pentru prima dată un examen. Avea o restanţă pe care nu şi-o putea reprograma. Pierduse. Ea please. Parfumul clipelor petrecute împreună îşi crea drum spre cimitirul iluziilor. Îşi dorea să fie îngropat alături de ele, paradoxal, alături de ea, alături de tot ce rămăsese uman în inima ei.

A plecat, a plecat cu sufletul pustiu, cu dorinţa de a se întoarce, a plecat cu o valiză de vise sfărâmate de propriile-i ambiţii. Nu regreta. Alegerea era făcută, zarurile aruncate. Privea cerul. Norii se închegau în privirea ei dispersată de vânt.

Privea picăturile de ploaie ce cădeau peste trupul lui rece, gol; un suflet plin de ea. Călca urmele paşilor atât de cunoscuţi lui. Alerga după himera ce dispăruse în ceaţa văzduhului. Alerga dupa fericire, sperând că timpul se va opri şi va înapoia ce a furat. Un Timp care fură Timp e pe jumătate iertat.

Voia să-şi străpungă inima, să o ucidă, dar nu asta deja făcuse?! De ce continua să o doară ? Lacrimi amare alunecau din privirea ei întunecată. La atingerea celei dintâi polifonii, vântul sufla cu jale peste pletele de culoarea castanei, plete grele de plumbul toamnei, de otravă, venin.

O vedea. Era ea sau înnebunise? Căci doar nebunia îl putea salva din ghearele morţii. În depărtare, zărea o siluetă; o siluetă ancorată în speranţele lui deja reînviate. Îi atingea din nou trupul, buzele, îi întâlnea din nou privirea. Nu, nu era ea. Era o alta. Privirea celeilalte nu-i vorbea, nu, nu era ea.

O uitase. Poate că era mai bine. Dar nu, nu-şi dorea asta. Prefera s-o urască, s-o urască atât de tare, încât să fie mereu prezentă în viaţa lui, prefera orice, mai puţin uitarea. De ce s-a uitat în urmă?! Nu-i era de ajuns o singură moarte? Înlăturase prezenţa celeilalte, fantasmagoriile ce-l bântuiau fără încetare. Plecase. Alte braţe îi dezmierdau trupul, alte vorbe îi încântau auzul. Nu, nu putea suporta gândul că nu mai este a lui.

Îl îndepărtase. De ce simţea o foame disperată de el, de ce nu-şi putea stinge setea lăuntrică decât cu buzele lui? Nu putea avea doua iubiri. Una trebuia să plece.

Atingea pierdut banca unde în urmă cu câteva clipe a strâns-o la piep. O pierduse. Propria lui neputinţă îl înfuria. Au murit amândoi. Parcul le va fi mormânt. Aici îi va aduce flori în fiecare toamnă, aici îi va cânta zâmbetele, aici îşi va aminti de privirea ei suavă, aici îi va condamna trufia, aici o va adora la nesfârşit.

Nu, nu regreta alegerea făcută. Nu, nu-i părea rău. Îi spunese adio lui, îi spusese adio celei ce fusese.

Se obişnuise cu absenţa ei, se obişnuise ca ea să nu fie chiar şi atunci când ochii îi spuneau contrariul.

Culorile toamnei curgeau, imortalizând în lut sterp realul, atribuindu-i caractere iluzorii, integrate în nuanţele melancolice ale picăturilor de ploaie; nuanţe ce vărsau neîncetat culoare râului de frunze moarte ce acoperea pământul.

Guest post by Clara

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

Citiţi şi

Cel mai puternic om de pe Pământ…

Limpede nu vezi decât cu inima…

Caut fantome, pentru că realitatea mi-a spus că sunt singură

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
765 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro