Despre firescul fricii

Justina Irimia

23 June 2012

A fi supus, ca popor, unui etern dispreţ, a cunoaşte perseverenţa răului şi a auzi delirul nedreptăţii pot distruge orice rezistenţă. Iar când această realitate poartă stindardul fatalităţii, ea pătrunde în chiar identitatea victimei. Douăzeci de secole de persecuţii nu ar lăsa nici un popor în braţele apatiei. I-ar crea, cel mult, o slabă imunitate, încurajându-i efortul de a trăi uman atunci cînd umanitatea încearcă să se lepede de el.

Antisemitismul a ţesut o trenă a fricii care coboară în străfundurile atavice ale evreului şi care, în loc să-şi piardă forţa cu trecerea aparent tămăduitoare a timpului, se îngroaşă la fel de necruţător precum se scurge acesta. Cu moştenirea a cel puţin două genocide (dintre care unul relegat nu doar secolului al XV-lea căruia îi aparţine, ci şi uitării celorlalţi), evreii poartă rana permanent deschisă a antisemitismului. Ei o tratează cu ironie, cu dispreţ, cu inteligenţă, cu umor şi mereu cu firească, invincibilă frică. Cu tresărirea vigilenţei, fără de care identitatea lor ar fi incompletă. Astfel sugerau autorii evrei ai unei antologii de umor evreiesc, referindu-se la antisemitism ca la cel mai lung capitol atât al antologiei respective, cât şi al istoriei poporului lor.

Ne-evreii al căror prim reproş la adresa evreilor este tocmai frica exacerbată de antisemitism omit să vadă esenţa nenumită a fricii. Ei se grăbesc să o închidă într-o categorie specială căreia îi dau un nume, deşi ea este nenumită. Mai mult, antisemiţii tind să acuze evreii că îşi speculeaza această temere fundamentală ca pe un obiect aducător de beneficii. Ca şi cum un pacient şi-ar exploata o boală incurabilă pentru a primi medicamente inutile. Acuzaţia atinge ridicolul atunci când se invocă Shoah-ul (n.red. Holocaust) ca eveniment deturnat – ideea că evreii l-au speculat pentru a crea un stat evreiesc cu orice preţ, pentru a-i justifica existenţa şi pentru a solicita drepturi aparte. Aici raţiunea intră într-un colaps total, provocat de un iureş de răutate lucidă şi argumente confuze, întreţinute de fabuloase teorii ale conspiraţiei. Nepăsarea cu care antisemiţii aprobă tacit răul răneşte uneori mai acut decât rigoarea cu care el a fost comis, într-o epocă de care  ne despart doar 70 de ani.

Evreii spintecaţi de barbaria nazistă, urmaşii, spiritele şi memoria lor sunt pauşal definiţi drept abilii autori ai unui stat care s-a născut moşit de o atrocitate. Acuzatorii ignoră două coordonate uşor verificabile. Primul Congres Sionist a avut loc cu mult înainte de proiecţiile hitleriste, iar aspiraţiile şi lupta evreilor sionişti ar fi condus, probabil, oricum, la crearea statului Israel. Dacă, după cum se susţine, doar nenorocirea a determinat crearea unui stat este nu doar pentru că o suferinţă a solicitat, urgent, o vindecare, ci şi pentru că intensitatea pericolului antisemit, atât de bine demonstrată, reclama o formulă care să asigure supravieţuirea unui popor amputat. Statul sionist nu a fost creat pentru a urma vreun protocol strălucit, susţinut de un genocid întunecat, ci pentru a încerca, în lacrimile, groaza şi furia neputincioase ale oamenilor lui, să îngroape o amintire sinistră. Umanităţii îi este, însă, imposibil să înţeleagă, uneori, că o cauză produce un simplu efect şi că lanţul ce le uneşte nu are nimic din complicaţiile perverse ale unui scenariu manipulator.

Paranoia evreilor legată de antisemitism nu e produsul unei absenţe a discriminării (aşa cum se susţine tot mai des), ci al excesului ei. Sensibilitatea evreilor în ce priveşte toate manifestările antisemite reflectă teama naturală a unei foste victime care ştie că nu a încetat decât formal să fie victimă. Antisemitismul nu e niciodată un simplu derapaj etic, ci o fibră, activă sau latentă, din conştiinţa oricărui ne-evreu. Mereu sigmatizaţi, evreii au învăţat că, atunci când nu obligă violent la convertire, când nu persecută, când nu discriminează, când nu expulzează şi când nu ucide, antisemitismul ironizează virulent sau cât se poate de subtil. Remarcele şi zâmbetele acide provocate de numele evreieşti reiau obositor convingerea că evreii sunt altfel. Ei aparţin – decretează judecătorii lor – unei caste exotice şi insidioase, ale cărei coordonate îi fixează departe de lumea ne-evreiasca şi totuşi scandalos de adânc în mijlocul ei. Ce poate mângâia mai mult gloria intelectuală a unui antisemit, care, folosindu-şi intuiţia, descoperă evreul acolo unde nimeni altul nu a reuşit? Antisemitul îl va privi dacă nu cu ură, cel puţin cu o generoasă rezervă pe evreul devoalat. Deşi acesta din urmă capată o fişă de neajunsuri şi vicii, el încetează, în mod surprinzător, să fie om, în ochii antisemitului, pentru că dispare ca individ. El este înlocuit de o identitate mereu la cheremul autoritar al antisemitului care astfel îl creează a doua oară, după repere nedrept alese.

Fixat în acele discriminatorii ale acestui portret, evreul nu îşi va putea schimba situaţia decât agravând-o, iar relaţia în care a fost plasat de către şi împreună cu falsul său autor nu va înceta niciodată. Antisemitul rămâne fidel propriei percepţii asupra evreului chiar şi (sau mai ales) când se confruntă cu evreul convertit. Dispreţul cu care erau trataţi, acum câteva sute de ani, cripto-iudeii, insulta grea care le însoţea denumirea în spaniola veche, şi grimasele cu subînţeles cu care aceştia sunt trataţi astăzi descriu cel mai acurat magnitudinea răului antisemit. Şi pentru că acest tip de persecuţie nu a părut suficient, furia ce condamnă frica de antisemitism continuă să oblitereze un adevăr evident: frica evreilor nu este evreiască. Este teribila frică umană de inumanul care ia înfăţişarea oamenilor. 



Citiţi şi

Frica de-a mai iubi după o despărțire pe care n-ai vrut-o tu

Am fost hărţuită şi am hărţuit

Porcii de lângă noi. Curvele de lângă ei

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,285 views

Your tuppence

  1. Elena Nedelcu / 25 June 2012 14:56

    Am citit de mai multe ori articolul. Mi-a placut enorm, mi-a placut cum a fost scris si cum definitii nenumarate ale fricii s-au impletit cu antisemitismul, cu neintelegerea urii seculare fata de acest popor care s-a remarcat intotdeauna. Frica fata de alti oameni o vad ca fiind acea atitudine interioara care iti paralizeaza reactiile, nedumerirea fata de ura celui din fata ta, celui caruia poate i-ai adus multe beneficii si cu toate astea iti arata ca te uraste. Incercarea de a-ti explica motivul urii iar si iar si iar te face la un moment dat vulnerabil pentru ca simturile iti sunt indreptate catre cautare.
    Articolul este bun, m-a incantat.

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
    • Justina / 25 June 2012 18:00

      Elena, iti multumesc pentru aprecieri!
      Pentru mine este o mare usurare sa inteleg, astfel, ca un text destul dens (ca tema si, poate, si ca retorica) nu uluieste, nu deranjeaza si nu revolta, ba chiar isi gaseste, natural, ecoul.
      Ca si tine, ma confrunt , stupefiata, de multi ani cu neintelegerea urii coplesitoare fata de un popor care s-a remarcat si continua sa se remarce in intreaga umanitate. Ca mentiune tehnica (dar atat de graitoare) exista, in Israel, o alee a Nobeliatilor, unde peste 170 de socluri, fiecare cu cate un nume evreiesc, arata cate Nobeluri, in toate domeniile, au fost castigate de evrei. Este suficienta o rapida plimbare pe acea alee ca sa nu mai intretii nici o pornire imorala fata de evrei…s-ar crede, naiv. Nu este asa, dar e demna de stiut aceasta realitate.

      Mircea Cartarescu are un text magnific despre antisemitism, de o fermitate si o demnitate incredibile, text pe care il incheie cu marturisirea:
      “Cred doar că nu se poate trăi aşteptând clipă de clipă să ţi se reproşeze – chiar şi din partea celui mai bun prieten – că tu personal l-ai răstignit pe Iisus Hristos”

      Thumb up 3 Thumb down 0
      Reply
  2. Octavian Finaru / 25 June 2012 9:02

    Sunt in acord cu ideile si cu argumentele de mai sus.

    Totusi, sta in fiecare dintre noi o luminita. O luminita pe care nu o vedem, pe care ne e frica sa o facem sa lumineze mai puternic. Aceasta luminita este puterea de a lua atitudine. Toti o avem. Dar putini o folosim. Din necunostinta. Din teama. Din multe alte motive nejustificate. Fiecare dintre noi decide cine este si ce face cu viata lui. Exteriorul nu trebuie sa ne influenteze, atunci cand influentele sunt negative. Nu trebuie sa fim slabi. Trebuie sa lucram permanent, constant cu noi, astfel incat sa nu se stinga luminita…

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
  3. Lucia / 24 June 2012 20:16

    Se spune ca frica fireasca are doua forme: prima este forta care-l tine pe om legat de fiinta lui, si-l face sa se teama pentru pierderea ei, pornirea asta tinand de insasi firea omului. Este ceea ce numim instinct de conservare, instinct vital sau tendinta innascuta de a ne perpetua existenta, de a ramane in viata. A doua este frica de Dumnezeu.

    Despre a doua, frica umana de semeni, nu stiu prea multe decat cei ce au experimentat-o. Dar in stransa legatura cu subiectul ne lovim de ceva timp de noul antisemitism, o forma (a antisemitismului) ce s-a dezvoltat de la sfarsitul secolului 20, inceputul secolului 21.

    Felicitari pentru scriitura.

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  4. GEANINA S. / 24 June 2012 18:50

    Eu cred ca teama ne-o inducem intr-un fel sau altul , prin neputinta de-a ne depasi limitele.Din pacate asta este la scara individuala, la una macro , periodic se nasc Anticristi care” diseca celula umana “, dupa diverse criterii ,incercand sa doboare spiritul de fapt.Faptul ca dupa adanci suferinte , unele popoare mai sunt inca , poate mai puternice ca -n punctul initial,asta demonstreaza ca totusi este universal valabil ca binele invinge…

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  5. adrian tiglea / 24 June 2012 18:47

    În istoria culturală a umanităţii, Evreul a fost perceput ca fiind Celălalt sau, cum ar spune Emmanuel Levinas, Alteritatea, Diferenţa Radicală în raport cu mine (în acest caz, “minele” fiind atât individual, cât, mai cu seamă, colectiv, etnic). Am să continui pe firul gândirii lui Levinas, care pleacă de la premisa că Celălalt este “ceea ce eu însumi nu sunt” („il est ce que moi je ne suis pas”). Celălalt poate fi străinul sau inamicul, care, fiind o enigmă, apariţia sa bulversează.
    Cu atât mai mult, Alteritatea s-a manifestat violent în cazul evreului – omul “fără de ţară” sau, în tot cazul, străinul cu care “nu avem patrie comună”. Şi, spre deosebire de soluţia propusă de Levinas (el însuşi evreu), prejudecata, teama sau pur şi simplu dorinţa psihologică de a afla un “ţap ispăşitor” pentru “răul” din propria lor existenţă, i-au determinat pe oameni să-şi “întoarcă faţa” de la “străin”, în acest caz de la evreu şi, mai grav, să îi impute o vină imaginară, necesară recăpătării demnităţii personale şi comunitare pierdute.
    Holocaustul evreiesc şi Holocaustul roşu (comunist) reprezintă două dintre cele mai grosolane indecenţe ale istoriei, dincolo de aşa-zisele motivaţii contextual-istorice. Aceste întâmplări incalficabile nu fac decât să mărturisească faptul că Răul este consubstanţial Naturii Umane; de aici şi responsabilitatea categorică a ceea ce numim Elită – în cultură, în economie, în politică. Atunci când Elita nu există sau nu îşi face datoria faţă de civilizaţie ori, mai rău, pactizează cu Răul, massa dă frâu “umbrei” din ea, lăsând în urmă violenţă, victime, absurd.

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
    • Justina / 25 June 2012 17:47

      Intr-adevar, referirea la Levinas este inevitabila. Cand conceptualizam antisemitismul (si cand, uneori, facem acelasi lucru si cu filosemitismul), chestiunea alteritatii absolute e prima coordonata. La fel cand il mentionezi, citand, pe “omul fara de tara”, desi tocmai prezenta evreului printre ceilalti, face ca, de mii de ani, antisemitul sa-l priveasca a priori cu o neincredere extrem de injusta.

      Ironic este ca tocmai conceptul de “tap ispasitor” cu care evreii au fost mereu asociati (in cazul romanilor, conceptul s-a extins si la alte neamuri) este o realitate religioasa iudaica. De Yom Kippur (Ziua Ispasirii si cea mai sfanta din calendarul iudaic), era sacrificat un tap care, se credea, purta cu el toate pacatele oamenilor stranse intr-un an.
      Ce amara ironie…

      Thumb up 1 Thumb down 0
      Reply
  6. Anca / 24 June 2012 17:46

    Cu stangacia de rigoare ca nu ma pot pune cu adevarat in locul nimanui si cu credinta in inima ca toti suntem la fel de oameni, cel putin ca stare de fapt initiala si de gratie…simt ca e o frica teribila, cum bine spui, de un rau care poate lua forma oricui si se poate inversuna impotriva oricui, oricand…Albi, negri, galbeni, evrei, tigani, toti putem trece intr-o clipa de partea cealalta a drumului pe care stii ca mergeai fara sa fi gresit cu nimic…Nici nu pot sa incep sa-mi imaginez cum e sa traiesti cu asa o frica si cred ca daca e sa fie invinsa vreodata, avem de deschis ochii si inima unui adevar care transcende rase si religii – “nu judeca !” – nu arunca primul piatra ! iubeste-ti aproapele ! – suntem toti oameni, avem acelasi cer deasupra si sufletele noastre vor vorbi intr-o zi aceeasi limba ! De lumina…

    Thumb up 2 Thumb down 1
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro