Despre folk

Tudor Călin Zarojanu

26 August 2015

Tudor ZarojanuLa 14 ani eram fani Bob Dylan şi Joan Baez înainte de a auzi cuvântul „folk”. În avalanşa de hard rock care curgea peste noi (Zepellin şi Deep Purple în primul rând), dublată de experimentalismul cu rădăcini puternice în simfonic (ELP, Jethro Tull şi Pink Floyd) şi triplată de Beatles – care scăpa oricărei încadrări, pentru simplul motiv că erau la originea tuturor! –, Bob Dylan şi Joan Baez erau ALTCEVA, ceva care atingea corzile cele mai profunde ale sufletului şi zonele de sentimentalism cele mai greu mărturisibile.

Nu veneau chiar pe loc gol. Ascultasem şi ascultam încă destul de multă „muzică uşoară”, atât românească (Bogardo, Mandy, respectiv Mihaela Mihai, Aurelian Andreescu şi alţii), cât şi străină (Becaud, Aznavour, Adamo, Toto Cutugno, mulţi alţii). Cumva, Bob Dylan şi Joan Baez făceau legătura între Sergio Endrigo şi Jimi Hendrix sau Janis Joplin! Nu l-ai fi văzut pe Gianni Morandi pe scenă la Woodstock! Pe Dylan, da. Şi totuşi, păreau mai aproape unul de celălalt decât Joan Baez de Frank Zappa!

Cei doi – repet, nu eram încă admiratorii unui gen, ci doar ai unui zeu şi-ai unei zeiţe – aduceau pentru prima oară în preferinţele noastre ceea ce nici nu ştiam că se numeşte „muzică angajată social”. Dacă astăzi, în textele lor – ca şi în mişcarea hippy – sesizăm accente de stânga, atunci nu ne deranjau în niciun fel. Şi aş zice că şi azi o critică din această direcţie ar fi caraghioasă. Era epoca utopiilor sociale, în cea mai mare parte, cred, sincere. Când John Lennon imagina o lume fără state şi fără religii era categoric bine intenţionat.

La vreun an după ce începuserăm să fredonăm „How many roads…” şi „Donna, Donna, Donna” a venit magica seară de 17 mai 1971, cu Gala Festivalului „Club A” de la Sala Palatului. În preambulul mega-concertului rock cu toţi monştri sacri ai genului (Phoenix, Sfinx, Cromatic Grup 3, Olimpic 64, Roşu şi Negru, Sideral Modal Quartet…) pe scenă au urcat câştigătorii de la secţiunea Folk a festivalului. E posibil ca abia atunci să fi auzit termenul „folk”. Cei doi erau Mircea Florian şi Marcela Saftiuc… Cu totul şi cu totul Dylan şi Baez! Am fost de-a dreptul sideraţi. Veneau, amândoi, din Paradis! „Podul de piatră” şi „Fiii lacrimilor tale” (suntem în anul „Tezelor din iulie” şi Marcela Saftiuc aduce în sala congreselor PCR o priceasnă a Sfintei Fecioare!) au devenit instantaneu profesiunile noastre de credinţă!

1970 club A

Din acea zi, folkul s-a aşezat în gusturile şi inimile noastre pe cel mai înalt palier şi am început să-l urmărim, cât puteam, aşa cum urmăream şi fenomenul hard rock. Prin forţa împrejurărilor, raportul românesc/străin a fost însă invers decât la celelalte genuri, căci folk străin prindeam mai rar. Cat Stevens, Kenny Rogers, Georges Moustaki şi cam atât – iar la ultimii doi încadrarea e discutabilă. „Om cu chitară clasică” sau cantautor nu înseamnă automat folk. Dar astea sunt subtilităţi.

La noi, în schimb, imediat după cei doi M(ari) urmează Doru Stănculescu, apoi Nicu Alifantis, Mircea Vintilă, Mircea Baniciu, Pasărea Colibri, Vasile Şeicaru şi ceilalţi, dar memoria personală include şi numeroşi anonimi ascultaţi în diverse împrejurări, în special Festivalul Primăvara Baladelor, o dată la doi ani, în anii pari (în cei impari erau finalele FNAS) – mulţi absolut excepţionali, dar… au urmat altă cale şi n-am mai auzit de ei. Fără, însă, a le uita cântecele. De pildă, acel bărbos din Galaţi, Vasile nu mai ştiu cum, câştigător al Marelui Premiu la Primăvara Baladelor din 1980, cred, care m-a impresionat atât de mult încât… i-am scris pe adresa Universităţii gălăţene! Presupun că scrisoarea n-a ajuns la el.

După mijlocul anilor 70, din filmul „Bound of Glory” am aflat – abia atunci – că nu Bob Dylan e „tatăl” genului (care oricum îşi are rădăcinile în secolul XIX şi ecouri în muzica lui Bela Bartok), ci Woody Guthrie, un veşnic călător… La ora aceea, în România, folkul îşi găsise principala scenă în Festivalul Flacăra, care – dincolo de orice – are acest merit.

Am scris aceste rânduri ca o plecăciune admirativă la adresa tuturor celor de mai sus, dar şi pentru că azi folkul, din păcate, a ieşit aproape cu totul din viaţa noastră. Ştiu de festivalurile de profil, dar cine n-ajunge la ele nu prea aude folk la TV sau la radio, nu?

Şi e păcat. Mai ales că vremurile l-ar cam cere… De mesaje sociale şi de suflet e nevoie destulă, cred… Căci o bună parte din ceea ce trăim şi vedem e doar blowing in the wind…



Citiţi şi

Lașule!

Antiprimăvara

Make You Feel My Love

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,212 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro