(Despre) frumusețe

Nora Dincă

7 October 2014

Nora DincăViața e plină de frumusețe.

Viața e atât de plină de frumusețe!

Viața e tristă.

Viața e al dracului de tristă.

Și totuși, viața e plină de frumusețe și când e al dracului de tristă. Uneori. Doar uneori.

Cu riscul de a părea dezechilibrată psihic, mărturisesc că am gasit frumusețe – uriașă, simplă, inexplicabilă – într-o suferință cutremurătoare. Într-o dramă stupidă, greu de imaginat măcar, care a zguduit o familie de oameni simpli, liniștiți. Putea fi a oricăruia dintre noi. N-ar fi trebuit să fie a nimănui, niciodată.

Destinul a două surori (19 și 17 ani) a fost zdrobit brusc, violent, gratuit, de un… specimen pentru care, oricât m-aș strădui, nu reușesc să găsesc un nume – nu poate fi asemănat, asociat, cu nimic cunoscut mie. Vierme? Monstru? Rahat? Mocirlă? Cancer? Cancer… Poate cancer. Deși el însuși este o victimă a cancerului. Cancer de suflet. Sufletul lui e bolnav de cancer. Dar nu! Asta ar însemna că-l doare, că suferă și implicit că simte. Ori, specimenul ce se ascunde sub înfățișarea unui băiat ce poate ușor trece drept obișnuit și chiar cumsecade, declară senin, fără pic de răvășire, ori durere, ca și cum ar recunoaște un simplu furt: „Da. Eu am omorât-o. Pentru că s-a pupat cu altul în fața porții. Și-am omorât-o.”

Suferința provocată de dragoste e grea. Și amară. Și mistuitoare. Și doare tare. Poate fi lejer alăturată celor mai cumplite suferințe fizice. Dar a o folosi drept pretext pentru o crimă atât de oribilă, pentru care efectiv nu poți găsi un calificativ, este aproape o impietate. Pentru că, deși iubirea se poate lesne transforma în ură, tot ea este Motivul primar, elementar, care te împiedică să faci rău persoanei iubite – oricât de mult ți-ai dori asta în anumite momente (sunt convinsă că toți am experimentat sentimentul, cel puțin o dată în viață). Dacă, orbit de furie, de suferință, într-o secundă nefericită, fatală, i-ar fi tras un glonț în cap, ori ar fi împins-o pe fereastră, sau de pe vârful muntelui, ori ar fi sugrumat-o, ori i-ar fi înfipt un cuțit în inimă, poate m-aș fi putut gândi la el cu o umbră de milă – pentru mințile lui rătăcite, pentru neputința lui de a proceda altfel. Cazul ar fi fost clasat cu eticheta „Accident nefericit din dragoste”.

Dar când lovești cu bestialitate, conștient și premeditat, în cap, cu bâta, până obosești și încă un pic după, femeia pe care pretinzi că o iubești (sau măcar că ai iubit-o vreodată) iar apoi procedezi la fel și cu sora ei mai mică, blestemată a fi acolo, atunci, ei bine, asta nu poate avea legătură cu dragostea. Și cu nimic. Punct.

… Unde e frumusețea?! Nu aici, desigur. Aici nu e decât întuneric și lipsa de cuvinte pentru a putea descrie ceva căruia nu-i poți găsi un nume. Și care nici nu merită unul.

durere

Ce rămâne? Ce-a rămas?…

Un mormânt în care-și odihnește moartea – chinuită, cumplită și-atât de timpurie – o fată de 19 ani a cărei singură vină a fost aceea de a fi iubit la un momentdat al vieții ei un nemernic.

Un tată sfâșiat de durere, perplex, incapabil de a mai fi furios ori măcar revoltat, ai cărui ochi incredibil de albaștri și de frumoși și de triști – trebuia să spun asta, pentru că ochii lui în prim plan au fost cei care mi-au atras atenția inițial, oprindu-mă din butonarea obișnuită – plânseseră până la secare definitivă (omul acesta nu va mai avea lacrimi vreodată).

Și o MAMĂ. Cea mai Mamă din câte mame mi-a fost dat să văd până în ziua de azi. Ține în poală capul Cristinei – sora cea mică – și o poză de-a ei. Mângâie cu dragoste nesfârșită locul în care cândva s-a aflat fruntea copilei și care acum arată ca o minge de ping-pong strivită de-un bocanc. Din fotografie zâmbește larg și frumos o adolescentă cu păr lung, bogat, cu ochi vii – două oceane de inocență și vise. Ți-e nu greu, ci imposibil să mai regăsești ceva din toate astea pe fața ce acum își odihnește rătăcirea în poala mamei ei.

„Creierul ei acum este ca cel al unui bebeluș nou-născut” se aude vocea unui medic.

Apoi mama, pe obrajii căreia șuvoiul continuu de lacrimi săpase albii adânci (plâsul ei nu mai este demult un plâns, a devenit parte din fizionomia ei, aproape un organ – noii ei plămâni) atât de simplu, atât de curat, atât de lipsită de ură ori de nevoia de a primi vreo explicație – a doctorului, ori a lui Dumnezeu – atât de împăcată cu drama ei, și, din nou, atât de minunat de simplu:

„Măcar că o mut de la soare la umbră, da’ dimineața când mă trezesc văd fetița mea lângă mine.”

…Atâta dragoste. Din nou, atât de simplu. Atâta frumusețe în vorbele ei, în felul în care le rostește. Mai multă, cumva, decât în Capela Sixtină, decât în Adaggio-ul lui Albinoni și în Simfonia a IX-a a lui Beethoveen, la un loc. Sau mai altfel – dar la fel de copleșitor, la fel de unic.

Mângâie încontinu capul Cristinei și o strâge la piept cu un gest ce trădează disperarea – disperarea de a nu-i fi furată, de a o păstra cumva acolo veșnic și cu orice preț. Într-o mână ține strâns poza, cu aceeași disperare. Pare că cele două – poza fetei și fata – creează o simbioză misterioasă și că una fără cealaltă s-ar destrăma. Cristina de-acum, fără fotografia ei dintr-un trecut atât de apropiat, n-ar fi decât un bebeluș de 17 ani. Iar Mama are nevoie de amândouă pentru a o păstra vie pe fetița ei, cea care a plecat la școală în urmă cu două săptămâni, în fetița ce acum o privește ca în urmă cu 17 ani.

Și dintr-o dată înțeleg cum de mai are energie pentru lacrimi. E fericită! Mai poate plânge pentru că ea e singura care mai poate simți fericire în toată această durere.

Asta e ceeace o face unică între toate mamele lovite de soartă, zdrobite de durere pe care le-am văzut vreoată – faptul că își poate privi copilul – la vederea căruia oricare dintre noi ar gândi „mai bine o lua Dumnezeu”- și să spună cu atâta firesc „Măcar că o mut de la soare la umbră“.

Și totuși, nu poți să nu te întrebi cum de îngăduie Dumnezeu? Cum lasă El așa ceva să se întâmple?

Sper din tot sufletul, Doamne, mă rog Ție în fiecare zi, să nu ai vreo legătură cu toate astea. Nicio alta mai mult decât atât de umanele-Ți neputințe.

***

Tatălui meu. Care astăzi ar fi împlinit 60 de ani.

 

Citiţi şi

Unde e dragostea? Unde? Unde?

Iubirea e atunci când…

La naiba cu iubirile imposibile!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
985 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro