Despre îndrăgosteală

Adrian Ţiglea

5 December 2011

Meritul îndrăgostelii e acela de a te menţine mereu în atenţie, în aşteptare. În primul rând faţă de sufletul pe care se întâmplă să îl porţi. Eşti fericit şi crezi că ştii de ce, şi deodată te prăvăleşti pe tine însuţi în bucuria de a fi; începi să te stimezi, să fii atent la bretonul existenţei tale; începi să te diseci, să te priveşti cu admiraţie, duioşie şi respect. Micile riduri spirituale ţi se par avantaje, o resursă nebănuită de preocupare; te încăpăţânezi să le rectifici, îţi convoci trupul, mintea şi sufletul la curăţenia tradiţională de Sărbători, debutezi chiar şi cu jogging intelectual – toate astea pentru a-i dărui Celuilalt o enciclopedie fascinantă, o poezie a trupului şi a cuvintelor. Te preschimbi, ca la Cartoon Network, peste noapte, într-un hoţ, şi scotoceşti prin lada de zestre intelectuală, te holbezi fascinat la genunchi, îţi plămădeşti mâinile într-o rugăciune a sărutului.

Degetele, dragele de ele, sunt senzuale. Şi atunci, în hora îndrăgosteauălei se prind toţi zeii aflaţi sau numai bănuiţi (a fi) ai cerului, toţi cerşetorii flămînzi ai ţărânei (“fericiţi cei flămînzi, căci aceia se vor sătura” şi te vor sătura) şi ai vrea să-i strângi pe toţi la pieptul tău dospind tinereţea.

Şi crezi că ai renunţa pentru iubire şi la suflet, făcându-i cadou mântuirea pământească. Însoţeşti adorata (sau adoratul, după preferinţe şi înclinaţii) cu gândul, o călăuzeşti spre certitudinea de a se simţi iubită, valoroasă, demnă de a purta denominativul kantian de “persoană”, cu alte cuvinte de a fi o fiinţă egală umanităţii din tine, care merită şi primeşte respect, atenţie, recunoaştere şi fidelitate.

Şi speri că vei fi alături de fiinţarea ei pentru tot restul respirărilor voastre, pe pământ şi de-a pururi, dincolo de nori. Îţi implantezi urma desculţă a tălpii tale romantice în colbul – orbul vieţii. Când o visezi melancolică, te prăpădeşti de dorul ei pentru tine. Când o găseşti realistă, încerci să o asiguri că eşti robust sufleteşte (se poate face dragoste, nu-i aşa, şi cu sufletul) şi că viitorul incert ţi-e prieten – ai dori să îi oferi sentimentul acelui “totul va fi bine cu Noi”.

Te rogi să o afli ferită de tristeţe şi te străduieşti să te menţii puternic, cald, generos, pentru ca ea să se adape din tine şi să o zbughească spre nemurire. Nu te interesează pietrele care te sângerează în inimă – pietrele dorului depărtării, mărginirii pe care Ea a lăsat-o în urmă, Pietrele lui Solomon de la Braşov – asta pentru că, mai presus de tremurul tău fierbinte în ceea ce priveşte banala, dar capitala “zi de mâine”, Ea este singurul suflet din univers care îţi dezintegrează fibra discursului despre fiinţă a lui Noica în infinite molecule de melancolie, graţie, aspiraţie…

Te uiţi în ochii calzi ai ninsorii şi crezi că privirea ta îndrăgostită intimidează fulgii de nea, care cad dezorientaţi, într-o îmbulzeală revoluţionară, pe glia care face parte din tine, pământul care eşti tu însuţi şi pe care îl îmbrăţişezi, strîngându-ţi sufletul la piept. Îţi furişezi gîndul că ai un suflet proaspăt, care i se datorează Iubitei şi pe care nu ai dori să-l vinzi, în vecii vecilor, Amin.

La poalele îndrăgosteaoleu-ei tale, oamenii ţi se par nespus de calzi şi buni (şi aşa i s-or fi părând şi lui Dumnezeu, de acolo, de Sus), dacă ai dori, i-ai putea strivi cu fericirea ta. Îi îndemni să iubească, descoperi tot soiul de teorii geometrice asupra dragostei – te metamorfozezi în cub sau cilindru – pentru ca Dumneaei, îndrăgosteala, să circule pe serpentinele sufletului tău ca pe un circuit închis, făcînd-o prizonieră a dorului tău înnăscut de a fi iubit, de a fi, măcar pentru o eternitate, în inima, în trupul cuiva, înălţîndu-ţi sprîncenele spre Cer, sărutându-i în închinăciune pletele înnourate. Toţi zeii ascunşi ţie, Amoratule, prind viaţă şi tu te venerezi fiecăruia ca altar, aşteptând un semn din partea Lor, Dumnezeilor, spre a-ţi oferi şi ţie iubirea, ca pe o ofrandă. Nu? Iubirea e o ofrandă pe care Tu hotărăşti să o înstrăinezi, sperând să devii un veştmânt sacru pentru un om, peuntru un o Unică Fiinţă.

Sentimentele, sufletul nostru, inteligenţa noastră emoţională ne salvează de teama că eu sau tu am putea fi, în realitate, un simplu trup peste care se poposeşte, ca pe un pat de campanie, peste care un Celălat, obosit fiind după programul obligatoriu de însingurare, se aşterne în mod egoist, căutând propria plăcere şi propriul confort mental al nesingurătăţii, urmând ca, foarte curând, atunci când va fi odihnit şi satisfăcut, să se ridice şi să pornească de unul singur pe drumul veşnic călător şi egoist.

Adevărata iubire nu-l transformă pe Celălalt într-un popas de ocazie pentru oasele noastre pustnice, pentru dorul nostru de a fi ţinuţi în braţe sau, mai rău, pentru descărcări fiziologice. Evident, Freud nu poate fi combătut – dar mai presus de biologicul din noi, în fiecare visează, sau ar trebui să viseze un copil, care, dincolo de cortina de fier care îl separă de lucruşoarele sociale (carieră, stimă socială, nevoia de a fi respectat sau adulat), tânjeşte după un glas de alinare venit din partea altor braţe iubitoare.

Şi atunci, doar atunci, devenim umani, poate chiar îngeri, care se postesc zeilor pentru a li se oferi un nectar de ajutor spre a putea zidi mănăstiri în Celălalt, care devine rugăciunea noastră.

În iubire suntem, unii dintre noi, asemenea unui cerşetor flămând căruia i s-au dat de pomană straie de gală şi care se străduieşte să înveţe a slăvi chipul celei care l-a dez – flămânzit. Ce izbăvire dacă cel care a crescut în ceaţa insolitării, află un suflet care i se potriveşte. Apoi, cuvintele de mărturisire a dragostei pot sosi ca o ploaie torenţială sau ca o ninsoare calmă, dar ce binecuvîntare este să afli dacă trupul de-dincolo-de-tine duce dorul ploii tale spre a prinde rădăcini şi a se înălţa spre cer, sau dacă aşteaptă îndurarea ninsorii tale liniştite, a îmbrăţişării, pentru a dospi în el sentimentele deja răsărite.

“Mă îndrăgostesc, deci exist” – e un gînd care mă copleşeşte în fiecare dimineaţă când mă trezesc fără sporul ei de respiraţii. Masca singurătăţii îmi masează chipul şi trupul seara la culcare, dar mă bucură această fidelitate a vieţii mele, îmi place să mă extind trupeşte singur pe canapeaua pe care o iau în stăpînire după un asalt vijelios; dar dimineaţa mă întristez, atunci aş nevoie de tăcerea ei, sau măcar să mă mintă camerista, să-mi expulzeze trupul din lenevia îngerească a somnului.

Citiţi şi

Bianca

Cafeaua cu tine

Ne vom bucura mâine, azi suntem prea ocupați

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,314 views

Your tuppence

  1. Despre dragoste nu poți scrie “în general” – Yes or No | Catchy / 4 April 2014 11:18

    […] spre exemplu, dragostea. Prozaic vorbind, fenomenul de îndrăgostire nu este cu nimic mai surprinzător ca frecvență, decât, să zicem…gripa. Este un talent să […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Belle d”Imagination / 2 January 2012 16:14

    Atunci să ai parte să fii permanent îndrăgostit şi să ţi se răspundă dragostei!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. amendiris / 28 December 2011 15:15

    adi… un perpetuu adolescent idealist… eh, de data asta o sa-ti dau apa la moara si o sa-ti notez o idee in acelasi gen, din curcubeul lui lawrence. la nunta annei cu will, tatal miresei, dupa cateva paharele, se apuca sa filozofeze… ca uniunea dintre barbat si femeie e totul si ca el crede ca un inger inseamna chiar aceasta uniune. ca daca se zice ca ingerii sunt suflete, asta ar insemna ca un inger e mai putin decat un om, si cum asa ceva nu e posibil, e de netagaduit ca ingerii sunt aceste comuniuni intre barbat si femeie… mai raman niste probleme nerezolvate totusi: cei care nu se casatoresc niciodata sau mai rau, se casatoresc de doua ori, cu cine se infatiseaza ei la judecata in chip de ingeri? 🙂

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  4. daniel roman / 27 December 2011 13:41

    fara cuvinete…emotie…patrundere…orgasm cerebral…si altele

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  5. Nell / 21 December 2011 13:44

    Foarte frumos!! Bine ca exista si barbati sensibili sau, cel putin, asa cum zicea cineva mai sus, care stie sa sa joace cu cuvintele in mod placut auzului feminin.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  6. Cornelia Nastasi / 9 December 2011 19:35

    Un articol foarte profund, plin de jocuri de cuvinte care poate putini le vor intelege, dar e deajuns sa citesti printre randuri ca sa vezi adevarul celor spuse cu atata pasiune. Dradostea e frumoasa si dura in acelasi timp si foarte rar se intampla sa fie impartasita in mod egal de ambele parti, intodeauna exista unul care da si celalt primeste.

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  7. Lenuta Enache / 5 December 2011 14:07

    MULTUMESC PENTRU SCRIERE !!!!
    De ar citi-o mai multi !
    INSPIRATIE SI SPOR !!!

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro