Despre iubire: de la Prometeu la Omul Pernă şi invers

Manuela Vulpescu

29 February 2012

Îmi imaginez omul ca pe o sumă de rotocoale concentrice. Cel mai aproape de el sunt cercurile vrerii instinctive, undeva la mijloc se învârt discurile cunoaşterii şi cel mai departe se formează roţile imaginaţiei. Ne mişcăm printre ele si lăsăm când pe unele, când pe altele, să ne domine existenţa, cu convingerea deplină că ne aflăm pe drumul cel bun.

Trăim contra-cronometru, bucăţi de spirit învăluite în forme trupeşti, încercând să ne rotunjim spre perfecţiune, printr-o modulare permanentă ce ia forma experienţelor multiple pe care le trăim cu pasiune şi învolburare din pricina conştientizării trecerii vremii.

Din păcate, unii dintre noi obosesc de atâta vârtej şi se opresc brusc într-un punct, incapabili să mai caute argumente şi motivaţii evoluţioniste, profund determinaţi să urmeze călduţ “viaţa adevărată” pe care le-o propune sclipociul corporatist, presa şi vecinii de la bloc. Plictisiţi din pricina propriei lipse de conştiinţă, devin sortiţi unei formule repetitive, fără reverberaţii sufleteşti şi plină de conotaţii materialiste.

În acest punct al existenţei apar relaţiile cu formula “bădăranul şi diva mută” sau “zgripţuroaica şi mormolocul”. Ambele sunt la fel de jalnice, cu toate că au mari şanse de supravieţurire în timp, dar nu ca formule idilice, ci mai degrabă ca variante cocoloşitoare de orgolii personale. Bădăranul, la fel ca şi zgripţuroaica îşi măsoară muşchii în chestiuni apreciative social, indiferent de valoarea şi consistenţa acestora. Şi unul şi celălalt îşi clădesc profund Eul prin acţiuni săltăreţe dinspre lumea intelectuală direct în vrajba străzii şi invers. Sunt profund fericiţi în preajma lui Vasile de la boutique, pentru că-i pot vorbi degajat despre câte-n lună şi-n stele, bucurându-se deplin ca nu fac parte din ograda lui. Pe de altă parte, fiindcă cei spirituali nu-i integrează cu toată inima şi-i lasă în faţa unei uşi închise şi a unei ferestre deschise, ajung să se mulţumească cu succesul material şi cu alegerea mediocră a unui partener ascultător, care le dă pace şi nu-i impinge către încercări mai grele.

Reuşesc astfel să se topească în moliciunea întunericului şi încep să venereze cu toată fiinţa obiectele şi să ridice dominaţia şi manipularea la statutul de virtuţi şi forţe definitorii existenţei umane. De vreme ce fac din partener un scop şi din iubire un mijloc, şansele lor ca indivizi sunt denaturate. Singura satisfacţie rămâne verificarea repetitivă a puterilor personale, cu ajutorul unor ispite-cârlig, care au ca efect înjosirea aproapelui, până la fleşcăirea lui definitivă. În acest context diva mută şi mormolocul, două din formele distincte ale Omului Pernă, nu-s cu nimic mai prejos, fiindcă se lasă legaţi la ochi şi duşi pe drumul celuilalt, de teamă ca n-ar îndura să meargă şchiopătând pe calea proprie.

Chiar şi atunci când cred că au devenit o ţâră mai înţelepţi, fiindcă s-au lepădat de obiceiuri cu vagă trebuinţă ca să acorde mai multă atenţie unor zone de desfăşurare emoţional-fantezistă, o parte din ei rămâne realtiv irecuperabilă fiindcă nu încetează să hălăduiască prin lume fără să privească uneori cu răutate în jur, întrebându-se dacă nu cumva, ceea ce-i călăuzeşte pe ceilalţi pe şoseaua comună nu e de fapt ipocrizie sau convenienţă.

Formulele nocive lucrează sub acoperire în sensul în care apelează exclusiv la raţiune şi neagă emoţionalul.

Cele mai multe relaţii se prăbuşesc pentru că cel puţin unul dintre parteneri se aruncă în poveste cu sufletul pustiit, în momentul în care de fapt nu-i arde de nimic, sau şi mai grav – nici măcar de sine.

Atât sunt de goi şi aşa mare nevoie au să aspire înăuntru încât se agaţă într-o iluzie iuburească, de orice fiinţă plină şi gata să reverse. De aici şi problema sexualităţii: când ne punem întrebarea mojică “e bun(ă) la pat”, de fapt poate ar trebui să ne dumirim “unde suntem noi şi ce avem de dat”. Dacă sufletul e în disonanţă cu realitatea clipei, cel mai adesea sexul nu există sau ia forma unor încolăciri de corpuri pe care le-aş defini mai degrabă ca mişcare amuzantă şi beţie trupească, decât ca bucurie deplină şi împlinire sufletească.

Cred că cea mai grea încercare în acest punct nu e neapărat pentru individul depresiv, ci pentru cel excesiv de pozitiv, care învaţă cu timpul să se mulţumească cu tot mai puţin prin simpla manipulare a propriei voinţe şi cu marea credinţă că bezna în care orbecăie nu-i chiar aşa de periculos de alunecoasă. Adulţi cu conştiinţă şi atitudine adolescentină zâmbesc la soare, agăţându-se de viitor prin negarea trecutului, aventurându-se în orice încercare sub motto-ul “ce a fost a fost şi nu mai contează, pentru că de data asta o să fie OK”.

Nu pledez desigur pentru varianta în care personajul să zacă în lentoare, neexperimentând nimic şi pierzându-şi vremea în letargie profundă doar pentru a evita inevitabilul. Nu doresc nimănui traiul într-un cocoloş confortabil, care se rostogeleşte către Nimic, dar pe o pârtie albastră, cu zăpadă bătătorită şi fără gheaţă, pe unde putem umbla fără emoţii şi în deplina siguranţă că nu vom cădea iremediabil în genunchi.

Cred că o formă deşteaptă e aceea în care învăţăm să ajustăm din plăceri în mod conştient şi deplin şi nu să ne înghiontim cu lăcomie spre toate doar pentru că le avem sub nas, la tot pasul. O sete din ce în ce mai mare pentru o plăcere din ce în ce mai mică îmi sună a cale bătută către tristeţe şi eşec.

Propun să ne căutăm harul şi să nu ne întoarcem obsesiv către vechea roată pe care deja am rumegat-o. Şi chiar dacă drumul e mai anevoios, durerile, ca şi plăcerile, au marele avantaj că sunt incontestabil reale. În prezenţa lor ai marea şansă de a găsi acel adevăr care să te lase să te bucuri de tine.

Renunţă definitiv la Omul-Pernă şi începe să trăieşti! În sine ar trebui să fim liberi şi să refacem doar prin puterea voinţei proprii acele sarcini care nu ne mai incită la fel de mult ca la început. Ar trebui să supravieţuim perioadelor de secătuire prin speranţa deplină că suntem capabili să ne construim singuri fericirea, ca să ne umplem din nou de bine şi să avem din nou suficient şi frumos de dăruit.

Şi când e linişte în tine, provoacă furtună şi iubeşte fantezist! Găseşte-l pe Prometeu şi îngrijeşte-te să fii apa lui. Cu tot sufletul şi cu toată energia de care dai dovadă. Şi dacă e să se termine cu război, consideră asta poarta ta spre renaştere. Important e să ne preocupăm de cum facem noi şi nu să ne înfricoşăm mediocru de ceea ce ni se întâmplă sau nu ne e dat ideal dinafară.



Citiţi şi

Nu se poate să fi fost ea. Decât dacă…

„Rămâi cu mă-ta!” Asta meriți!

Iubesc un bărbat însurat, bolnav de cancer

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,006 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro