Am citit zilele astea cel puţin două texte despre iubire care semănau cu nişte disertaţii. Pline de termeni pretenţioşi, întorsături savante de frază şi dorinţă maximă de epatare lingvistică. Lucrurile sunt foarte simple, oameni buni. Cum zicea Nichita? Atât de simple, că devin de neînţeles.
O expresie italiană rezumă totul: “Ti voglio bene”. Te vreau bine, îţi vreau binele. Bunăvoinţă activă, implicată. Cu o nuanţă absolut decisivă: respectă libertatea celuilalt. Sună cu totul altfel decât “Ti voglio”, punct.
O să întrebaţi: şi dacă respectivul sau respectiva se duc pe căi vizibil greşite şi nu mă bagă în seamă, oricât le-aş dori binele? La care vă răspund: libertate înseamnă şi libertatea de a te duce la dracu, dacă aşa consideri.
Mulţi confundă iubirea cu ataşamentul lipicios. Diferenţa e foarte simplă. Una e să mângâi persoana iubită, cu totul alta e să vrei să rămâi cu mâna lipită de chipul ei, în vecii vecilor, amin.
Iar celor ce filosofează mirobolant despre dragoste le amintesc un singur fapt: Iulius Evola a scris “Metafizica sexului” pe când era paralizat de la brâu în jos.
Citiţi şi
M-au numit “instabilă emoțional”
Din doi ca tine aş scoate unul bun. Poate ăla stă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
