Despre noroc; pe care n-ai cum „să ți-l faci”

Eugenia Crainic

2 September 2015

Eugenia Crainic„Din bucata mea de pâine,/ Am hrănit un om și-un câine./ …/ Câinele mă recunoaște,/ Omul… nu mă mai cunoaște.” Pe scurt, povestea adevărată s-a întâmplat așa…

Anii ’90. Ziaristă fiind, singurul gând care-mi bulversa existența era răspunsul  la frământarea „ce scriu mâine?” Să „pici” pe o întâmplare uriașă, menită să „spargă piața”, era reveria zilnică a întregii bresle. Toți visam, chiar și cu ochii deschiși, să ne-mpiedicăm de-o „bombă”. De-un subiect baban. Și iată că al meu venise, în dimineața aceea obișnuită de februarie…

Telefon matinal de la Ambulanță, caz ciudat în satul S., aparținător de comuna C. N-a răspuns niciun redactor la ora aceea, dacă voiam, puteam „să-l iau”. Iarnă grea. Ger. Aradul înghețase, noaptea, la minus opt grade. De înțeles de ce n-a răspuns niciun ziarist. „Plec”, zic. „Dacă tot trec prin Pâncota, în drum spre S. și înapoi, măcar mă aleg cu o vizită scurtă la ai mei.”

În fața unei case prăpădite din S. se adunase lumea și țara, ca la circ, plus vreo zece polițiști, primarul (a găsit timp, la șapte dimineața, să se încingă cu tricolorul, ca la cununii), secretarul, preotul satului și dascălul, toți ușor de recunoscut, fie după sutană (popa), fie după felul în care se strigau unii pe alții, după funcții și nu după nume.

copil câine

Intrarea în curtea familei care a trezit satul dis-de-dimineață era interzisă. M-am oprit lângă primar, m-am prezentat rapid și n-am apucat să întreb ce s-a întâmplat, că am aflat pe repede-nainte. Fata de 16 ani a familiei X născuse în toiul nopții, pe gerul acela, tocmai în fundul grădinii, lângă liziera pădurii. Și-a abandonat fetița acolo, la minus opt grade, a intrat liniștită în casă, s-a schimbat de haine și s-a culcat. Părinții ei habar n-aveau că e gravidă, fata era mai corpolentă, nimeni n-a bănuit nimic. Tatăl nu se știe cine e, fata plânge, mamă-sa e disperată, își smulge părul din cap, că n-a fost atentă, că unde-a greșit, că nici nu se pune problema să crească plodul, că fata trebuie să-și termine școala, că are viitorul în față, o întregă nebunie; din curte se auzeau țipete, plânsete, văitături. După nici cinci minute, poarta casei se dă de gard. Din curte iese o asistentă medicală, cu un prunc nou-născut pe brațe, înfășurat într-un cearceaf alb. „Fetița e bine”, am auzit-o spunând, în timp ce-și făcea loc printre oameni, să ajungă la ambulanță. „Fetița e bine?”, tresar imediat. „Cum să fie bine, născută noaptea, la minus opt grade și abandonată pe pământul reavăn?” Ceva nu se lega. Orice nou-născut ar fi pierit, după zece minute de zăcut pe pământ. Cotesc lumea, dau să mă apropii de poarta care s-a închis din nou. Era rândul Poliției. Interoga familia. Adică pe mama și pe tatăl proaspetei lăuze, care plecase și ea cu o ambulanță, alta decât aceea în care fetița ei tocmai era dusă la Arad. O singură persoană mai ieșise în stradă pe poarta casei: bunica proaspetei mame. Ținea pe brațe o cățea. Plângea, mângâind patrupedul și se căina: „Oooof, cum ne-a bătut Dumnezeeeu! N-am omorât pe nimeni și iaca, ne-a bătut Dumnezeeeeu!” Și atunci am aflat…

După ce adolescenta inconștientă a născut afară, în plină iarnă, sperând ca gerul să o scape de urgia copilului adus pe lume și nedorit de nimeni, cățeaua familiei, Linda, care și ea fătase cu două săptămâni în urmă, a auzit scâncelile pruncului și s-a repezit spre locul de unde veneau, îngrijorată, pesemne, că o fi vreun cățeluș de-al ei, rătăcit cine știe cum. Instinctul de proaspătă mamă a mânat-o să apuce copila de brațul drept și s-o târască până în propria cușcă, alături de cățeii ei, unde nou-născuta a supraviețuit de la unu noaptea și până dimineața la șase; Linda s-a priceput ca nimeni alta să înconjoare trupul tremurând al fetiței cu propriul corp, dar și cu trupurile propriilor pui. Cert este că nou-născuta a supraviețuit și trăiește și azi. De pe corp i-au dispărut în scurt timp zgârieturile inerente, din timpul transportării ei, peste brazdele înghețate, cale de 50 de metri, până în cușca animalelor. Linda și puii ei au fost adoptați de un vecin. Fuseseră alungați de tatăl iconștientei de 16 ani care „și-a făcut familia de râs”.

Epilog

Familia a refuzat nou-născuta. Fata a fost botezată Mirabela, de o asistentă de la fosta casă de copii de pe Vicențiu Babeș. Mama a fost decăzută din drepturile părintești. Tatăl nu a fost cunoscut niciodată. După doi ani de la eveniment, m-am întâlnit cu asistenta pe care o și cunoscusem, ulterior. O mai sunam s-o întreb de Mirabela, cum e, ce mai face. Era mereu bine, blondă, drăguță, sănătoasă, veselă. Nu și în ziua aceea însă. „Vai, draga mea, nu ai auzit? Mirabela a fost adoptată. N-am voie să-ți spun de cine, dar să știi, oricum, că a fost adoptată de o familie de multimiliardari din statul american P. Noii ei părinți sunt magnații industriei de jucării de acolo…” Cred că de pe Lună, în momentul acela, se puteau vedea doar două lucruri: Marele Zid Chinezesc și imensa mea uimire. Am știut, în momentul acela, că orice discuție  filosofică despre noroc este doar vorbărie goală. Noroc AI sau N-AI. Cum „să ți-l faci”? Ce să faci, ca să „ți-l faci”? Ce-a făcut Mirabela, ca să „și-l facă”? Să supraviețuiască, așa cum a supraviețuit, apoi să aibă o copilărie și o întreagă viață de basm, așa cum a ajuns să aibă?!

Vorba mamei, după ce-a citit întâmplarea în ziar: „Draga mea, cine are noroc dimineața are și seara. Noroc amețit, de amiază, nu există.”

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.

Citiţi şi

Căutări…

V-ați întrebat cum e viața femeilor care dau sfaturi?

Îmi plăceau iubiții mamei

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
8,737 views

Your tuppence

  1. Maura / 10 July 2016 15:09

    Se pare ca n-a fost singurul caine care a salvat un copil.
    https://www.youtube.com/watch?v=uFqC8l4ltbM

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Dan Stoica / 16 January 2016 13:32

    Da. Așa realitate… așa articol. Trebuie să ai nervi și curaj ca în linia întâi. Și să mai fii capabil să ochești corect. Thx!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. trambulinesparta.ro / 4 September 2015 16:57

    Minunate sunt căile Domnului! 🙂

    Thumb up 4 Thumb down 0
    Reply
  4. Madalina / 2 September 2015 23:36

    Acolo nu a fost noroc, acolo a fost Dumnezeu. Daca nu ai pe Dumnezeu, poti sa-i spui noroc. Fie!

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 11 Thumb down 0
    Reply
  5. Nicoleta gradinaru / 2 September 2015 18:28

    Sunt foarte sensibila cand ii vorba de copii. Cert este ca nu poti compara copiii cu cainii…probabil o sa-mi sara lumea-n cap.

    Hot debate. What do you think? Thumb up 3 Thumb down 5
    Reply
    • Eugenia Crainic / 2 September 2015 22:54

      Nicoleta, un câine a salvat un copil. Din momentul acesta orice comparație se poate face.

      Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 13 Thumb down 0
      Reply
  6. Eugenia Crainic / 2 September 2015 17:27

    Oleg, nici tu nu scrii tocmai rău. 🙂 Mulțumesc pentru aprecieri. Venind de la tine, au greutate. 🙂

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
    • Oleg Juncu / 2 September 2015 19:29

      Și eu îți mulțumesc. Dar știi cum este, în toate lucrurile există o parte tehnică și una de artă. Să-ți dau un exemplu – pianul, este instrumentul meu preferat. Am avut ocazia să ascult pianiști cu o tehnică desăvârșită, virtuozi ai pianului. Dar nici unul măcar nu m-a emoționat așa cum mă emoționează Dinu Lipati sau Artur Rubinstein sau chiar Richard Clayderman, cu mai puține pretenții dar după mine un artist desăvârșit. Acolo era tehnica de vârf, virtuozitatea rece, dar numai arta ajunge la suflet. Asta este diferența! Și scrisul este la fel. Poate că eu posed tehnica. Cred, adică sunt sigur că m-ai înțeles.

      Thumb up 5 Thumb down 0
      Reply
  7. Narcisa - Maria / 2 September 2015 15:25

    M-am infiorat. Cat de mult conteaza in lumea asta “gura lumii”.

    Thumb up 6 Thumb down 0
    Reply
    • Eugenia Crainic / 2 September 2015 17:29

      Da, Narcisa, pentru unii este totul. Înfiorător. Mai am o tolbă întreagă de întâmplări pe care le-am văzut și chiar trăit, în care „gura lumii” a însemnat mai mult decât o viață, la un moment dat.

      Thumb up 2 Thumb down 0
      Reply
  8. Oleg Juncu / 2 September 2015 14:52

    Pentru a câta oară nu-mi pot opri un gând: de ce? De ce, în timp ce în presa noastră colcăie atâția neaveniți și nechemați, adevărații Ziariști (cei cu Z mare), cei cu vocație și cu har, pleacă în altă parte. Sunt convins că au motive, motive temeinice, iar noi, cei care suntem pe recepție, pierdem. Ce pierdem? Mult, foarte mult, dar nu aici este locul să fac analiza și inventarul pierderii. Poate cu altă ocazie. A nega această afirmație, înseamnă a nega puterea presei. Și când zic asta mă gândesc la Eugenia Crainic. În același timp însă, incurabilul optimist îmi șoptește insidios: pierzi un jurnalist dar câștigi un scriitor! Și am motive să cred asta!.
    În altă ordine de idei, recunosc că m-a cutremurat povestirea poate și din cauză că sunt foarte sensibil când este vorba despre copii. Este un caz care te poate pune serios pe gânduri, acuma, după atâția ani de la eveniment. Dar timpul s-a scurs, emoțiile s-au mai estompat însă rămâne întrebarea din titlu, veche de când Homo a devenit Sapiens adică de când a început să deosebească concretul de abstract, respectiv din timpul în care peste creierul ancestral, limbic a început să se aștearnă acea pătură cenușie a corterxului și a apărut gândirea abstractă. Și încă, după secole și milenii, se mai discută, încă mai este sub semnul întrebării. De ce oare? Simplu: nu există un răspuns convingător iar viața, în uriașa diversitate a întâmplărilor ei, se pare că se joacă cu noi și ne ține deliberat în ceața incertitudinii. Și am ajuns la convingerea că este bine așa.
    Pentru a demonstra afirmația mea, vă rog să vă gândiți ce consecințe ar avea dacă una sau alta din ipoteze ar fi demonstrată fără putință de tăgadă. Spre exemplu, dacă s-ar stabili că norocul ne este scris în acea spirală magică numită ADN. Milioane de oameni n-ar mai întreprinde nimic, dar absolut nimic, așteptând cuminți ca gena norocului să fie activată de cineva sau de ceva nedefinit sau definit imaginar, fără să facă nici măcar un efort. Iar alte milioane de oameni, convinși că s-au născut într-o zodie nenorocoasă, n-ar mai încerca nimic că să iasă din pasa neagră în care se găsesc. Am motive să cred că și în cazul în care s-ar demonstra că fiecare își face norocul, consecințele ar fi la fel de dezastruoase.
    În consecință, consider că ambele ipoteze sunt valabile: unii au norocul înscris în gene, alții și-l fac singuri. Aștept să apară cineva care să poată să demonstreze fără umbră de îndoială că nu este adevărat!

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 14 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro