Despre pasiune

Liviu Frățilă

23 June 2013

Vreau să vă povestesc despre mama. Mama a fost cea mai bună educatoare din toate timpurile. A făcut meseria asta 40 de ani. Mai avea vreo doi până la pensie și chiar se gândea să continue. Atât de mult a iubit meseria asta și atât de mult a iubit copiii. Și din dragostea asta mare au ieșit cei mai talentați copii, generații întregi de puști care au și-au făcut mândri părinții la serbări, concursuri județene și naționale.

Dupa ce s-a dus, am petrecut o zi aranjând, sortând, împărțind tot materialul didactic pe care l-a făcut, cu mana ei, în atâția ani: planșe, dosare, desene, fișe etc. Lăzi întregi, doua mașini pline am cărat. Printre ele am găsit peste 100 de diplome de la concursuri, 95% din ele cu Premiul I. Să menționăm că sunt din Bârlad, un oraș mic, de provincie.

Îmi aduc aminte serbările: piese de teatru, scenete, dansuri populare, nici eu nu mai știu ce… Dar un lucru mi-l amintesc foarte clar: fiecare serbare era memorabilă! Se distrau copiii, se distrau părinții, toată lumea era în picioare. Era o veselie generală, mama cânta cot la cot cu cei mici, părinții, cu mama, fără CD și negative ale melodiilor. Băteau din palme și cântau din inimă. Am ajuns destul de rar la serbările ei după ce am plecat de acasă, dar n-o să uit niciodată telefonul de după serbare în care îmi spunea transfigurată de fericire: “mamă, o fost așa frumos, ne-am distrat pe cinste și iar n-am cu ce să car florile acasă.”:)

Ieri, am fost la serbare, la copilul vieții mele. Nu intru în detalii, dar a fost cea mai plictisitoare serbare pe care am văzut-o la grupa mare. Piticii au fost foarte drăguți. Îmbujorați, frumoși, entuziaști, dar niciunul pus în valoare vreun pic. Am plecat dezamăgit. Au fost îmbrăcați cu niște robe dintr-un plastic ordinar, cu tichie pe cap, încercând să imite graduation-ul de la facultate. O IMBECILITATE! În sală erau 15 copii, 40 de adulți, 50 de grade și nici urmă de aer respirabil. Vă puteți imagina cam cât de incomode erau? Toți se foiau, trăgeau de ele, le dezlegau, unii mai poznași (enervați :)) le dădeau jos de-a dreptul. Dar au stat cu ele până la sfârșit (că așa era modelul) în ciuda faptului că le intra transpirația în ochi. HORROR!!! Copiii era obosiți și extreeem de plictisiți. Serbarea s-a rezumat la o înșiruire de poezioare scurte și cântecele.

Doamnele (că-s două) erau și mai blazate decât ei. N-am văzut și eu o emoție pe fața lor, o lacrimă în colțul ochiului că se despart, după 3-4 ani, de bobocii ăia. Or fi avut, dar eu n-am văzut.

Mama pleca la sfârșit de an cu o mașină de flori (pe care le împărțea la tot blocul, magazinele și cunoștințele care treceau prin fața geamului), un pachet – două de cafea, câteva bibelouri pe care le dăruia într-un final și multe… lacrimi.

Astăzi, educatoarele pleacă de la serbare cu plicul cu bani.

Pe mama au vizitat-o mereu de 8 martie, de ziua ei (sau fix pe motiv de dor) foști elevi aflați acum în liceu sau chiar facultate, doar ca să-i aducă o floare. Foști elevi și-au adus propriii copii la mama la clasă, indiferent cât de departe de gradiniță locuiau.

Pun pariu că fină-mea nu mai calcă pe la doamnele ei vreodată.

Mama înscria copiii, că a fost toată viata directoare (de aici mi se trage :)), în ordinea în care veneau, că erau români, romi, săraci, bogați. Azi, fără 300 de euro și cunoștințele potrivite nu găsești loc la grădinița de care aparții.

Mama a profesat o pasiune. Doamnele de azi fac business.

O să trag o singură concluzie, deși ar fi mult mai multe: pasiunea și dăruirea pentru meseria aleasă e pe cale de dispariție. Și când asta implică formarea unor copilași, e tragic!

P.S. În poză sunt eu. Grupa mijlocie. Eram vulpea. Pedepsită de iepurași pentru că făcuse ceva rău. Dar oare de ce râdeam??



Citiţi şi

A fi sau a nu fi parte din aventură

Să mă ierți…

Am 38 de ani și habar n-am ce este aia o femeie adevărată

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
8,057 views

Your tuppence

  1. reevaitte / 22 July 2013 23:05

    anca, sunt cateva diferente intre a iubi si a iubi + a da.

    nu ajunge sa iubesti copiii ‘cu stop’. mai sunt niste pietre pe coroana, mai e energia, viziunea cu care-ti pui devotamentul in joc, un fel de nostalgie-empatie care te leaga personal pe tine-copil de ei-copii.
    si mai e vointa, cea din atunci si din acolo: sa faci momentul ala viu, sa dai ceva inimitabil si neinlocuibil care sa le ramana, la care sa se-ntoarca atunci cand nu mai au surse de.. senzorialitate.

    te poti hrani pe tot parcursul vietii din astfel de momente, dintr-o copilarie simtita, daruita, diversificata.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  2. Anca / 28 June 2013 1:38

    Liviu, cat de rapid tragi o singura concluzie. Si aceea, tragica. Iertare, dar nu pot fi de acord cu tine. Sunt in invatamant si singurul lucru care ma tine e dragostea pentru copii. Prin ochii mei se perinda inca multi colegi asemeni mie. Iti vine sa crezi?

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  3. Adriana Ionescu / 23 June 2013 8:27

    Si la serbarea fiicei mele a fost la fel (cald, f cald, transpiratii abundente, robe si toci de plastic etc…).
    Cel mai sinistru a fost cantecelul care spunea ” la revedere gradinita, acum eu te parasesc, m-am facut mare, nu mai sunt un copilas……nu mai stiu cum…” …total nepotrivit cu atmosfera, un cantec trist, de inmormantare, la care copiii mai sensibili au plans si mi s-a parut horror!!!
    La capitolul emotii am stat putin mai bine, Doamna i-a iubit pe copii.
    Succes la scoala! 🙂

    Thumb up 5 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro