Despre ură și remediile ei… muzicale (I)

Mircea Ciungu

1 May 2014

Ilan Halimi, un tânăr de 23 de ani, a fost răpit în 2006 și torturat timp de trei săptămâni. Familia lui a plătit răscumpărarea dar a fost prea târziu. Ilan a murit în drum spre spital, după ce a fost eliberat. Un om poate suporta durerea în funcție de pragul individual de percepție a stimulilor, de starea fizică, de acțiunea unor neuromediatori. Determinarea psihică și antrenamentul pot avea o influență importantă. Ilan era evreu. Din acest punct de vedere s-ar spune că avea o genă a rezistenței la suferință, specifică acestei nații. Și poate o capacitate de a spera, peste medie. Speranță în eventualii eliberatori. Ilan nu a fost doar un ostatic, ca atâția alții. El a fost torturat sistematic, pentru a fi pedepsit. Vina lui era originea rasială. Motivația torționarilor, ura.

Lumea noastră, cea de toate zilele, cu cartea de pe noptieră, cu fotografiile copiilor de pe birou, cu florile din balcon, cu întâlnirile de la Ceas, cu grătarul din pădure, cu conversațiile de pe Skype, sau cu nopțile de dragoste, este ca o imagine tremurîndă pe ecranul unui televizor care suportă greu descărcările electrice ale furtunii de afară. Bântui uneori pe Facebook și din dorința de a face o baie de normalitate. Să le văd copiii crescând, să-i văd dându-se cu schiurile prin Austria, să le citesc poeziile și nostalgiile, rețetele de cozonaci și pozele cu crossover-ul pe drumuri de munte. O lume care pare în regulă. Dar este o lume reală?

lectura

O reverie de Debussy, o arie cu Maria Callas, un concert André Rieu, pot alunga pentru o clipă neliniștile. Iei o poveste de-a lui Marquez și te trezești în altă lume. Problema este cum să faci să trăiești magia dincolo de gardul propriei curți cu miracole. Pentru că după ce ieși pe stradă, în câțiva pași te lovești de agresivitate, răutate și prostie, în trafic, în magazine, în birouri. Deschizi fereastra televizorului și te inundă o lume de bâlci, și aceeași agresivitate. Cauți lumina în intelighenția neamului că, deh, ăștia sunt farul și lumina. Și dai de aceeași găunoasă agresivitate, mult mai periculoasă, pentru că de data asta este împănată cu multă știință de carte. Intelectualii înjură mai eficient și mușcă mai rău.

De peste douăzeci de ani trăiesc într-o Românie în care rămâi întreg la minte și la trup doar dacă ai șansa unei familii sau măcar a unor prieteni pe care să-i folosești ca pe un zid, îndărătul căruia să-ți clădești sanctuarul, cetatea, la adăpostul cărora să te aperi de barbarie. Mie mi-a fost ușor chiar și când am fost singur, pentru că am respirat cărți și muzică. Veneam de la spital și până la vizita de seară citeam sau ascultam muzică. Exista o filieră oarecum clandestină a traficului cu cărți și discuri redegiste, cu muzică clasică – Rachmaninov, Chopin, Dvorak, Mozart. Ce emoție profundă mi-a produs prima audiție a simfoniei a 9-a a lui Dvorak, Lumea Nouă, în primăvara lui ’89! Pe fereastra blocului construit de sovietici în anii ’50, unde locuiam, vedeam vârfurile munților Retezat. Era ușor să evadez în Wonderland, fără pașaport și aprobare de la securitate.

Când am citit, imediat după 1989, despre experimentul Pitești – expertiza torționarilor securității – ceva s-a rupt în mine. Am trăit o copilărie și o adolescență având în minte o imagine idealizată a poporului român. Urmarea unei îndoctrinări, în care părinții mei au pus din când în când prantezele de rigoare, dar nu și în ceea ce privește patriotismul naționalist. Totuși, un patriotism cu respect pentru monarhie, țărăniști și Amza Pellea… Cum se poate să fim atât de răi! Doar ne-am mobilizat de atâtea ori în fața dușmanului, pe la posade, mlaștini și codri cu poala deasă! Ultima rezistență la Mărășești. Nihil Sine Deo! O clipă, am trăit normalitatea…

Concertul al doilea de Rachmaninov. Stepa rusă, întinderile pline cu mesteceni și narcise. Aveți dreptate, nostalgii de seri ploioase și pustii, dar ce bine mi-a fost! Încercați-l într-o seară, cu un Armagnac și o pipă în colțul gurii, cu o veioză chioară. Și dacă plouă afară, aveți două variante: fie să adormiți cu pipa pe piept, somn dulce, fie să vă sunați prietenii ca să-i întrebați de sănătate. Pentru că vă va cuprinde dorul de ei.

Mai urmează… 🙂 Aici.

Citiţi şi

De la mIRC la Facebook – evoluție sau involuție?

Eleganța unui președinte

Căutări…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,740 views

Your tuppence

  1. Eurovisionul cu barbă – Men Talk | Catchy / 12 May 2014 19:31

    […] acesta a emoționat-o puternic. Mărturisesc că și pe mine. La urma urmei, ascult orice fel de muzică. În plus, prefer să văd lumea distrându-se decît învrăjbindu-se prin arene politice sau prin […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro