Diane Arbus – fotograful îngerilor

Lacrima Andra

15 March 2015

”Amintirile mele sunt ca un măr”, se alintă ea la reporterul radio care o intervievează. Îl simți pe bărbatul cu voce sigură, frumoasă că se tulbură în fața vocii de copil alintat, de o căldură și o fragilitate angelice, pe care deși o auzi prima oară ești convins că o cunoști dintotdeauna. ”Ca un măr!?”, se miră omul. ”Daaa, ca un măr. Oare cine-o fi fost Mary Apple?” (n.a. Mary Măr), se întreabă vocea fragilă, de înger pus pe șotii. Reporterul reușește doar cu greu să se abțină, să nu se apuce el însuși de povestit și divagat. E dezarmat în fața vocii unei fetițe visătoare ori alintate.

diane 15

A photograph is a secret about a secret. The more it tells you the less you know.

”Ăăăă, cum au fost anii Marii Crize din 1929? Câți ani aveai?”, se adună cu greu omul. ”Șase ani. Și familia mea se înscria încă și după Marea Criză în rândurile familiilor burgheze din pătura de sus a clasei mijlocii”, se alintă femeia. Ți-o imaginezi mică-mică, fragilă, blondă, cu ochi mari. Dacă ar fi să o privești ai avea un șoc. Nu e tocmai mică, fragilă e, blondă nu e, dar are ochi mari și de o tristețe ca a unui înger căzut care nu mai găsește drumul înapoi spre Ceruri. E ea, Diane Arbus, cea care se chinuia să-i învețe pe oameni că nu se numește daiene ci dae-see.

Îngerul care vedea frumosul în urât, în tabu, în respingător, acolo unde nici un alt om nu mergea de bunăvoie, se născuse în casa unui evreu-american new yorkez, David Nemerov, îmbogățit din comerțul cu haine și blănuri. Familia ei deținea unul dintre cele mai mari și mai scumpe lanțuri de magazine de haine și blănuri înainte dar și după Marea Criză, din cea mai scumpă zonă a New York-ului – Fifth Avenue. Pe atunci, cumpărăturile la Russeks, magazinul familiei Daianei, era ca similar shopping-ului de azi, în magazinele de lux din Milano, ori din Paris.

russekS ad 1924

”Oamenii simt să-mi spună. Nu știu de ce simt să mi se destăinuie”, se mira femeia care a răsturnat America și lumea cu câteva seturi de fotografii, într-o scrisoare adresată fratelui ei. Îi scria acestuia după ce fotografiase în Central Park, New York una dintre multiplele sesiuni de fotografie ”pătrată” care au consacrat-o ca fotograf independent. O ființă a contrastelor. Doar ea părea să nu înțeleagă ce efect halucinant avea în oameni vocea ei visătoare, fragilă, copilăroasă, spațială. Lovea în plex, întocmai ca dragostea la prima vedere.

diane-arbus-love-in-central-park

 Diane Arbus shooting “Love in Central Park”

Fragilitatea adeseori schimbă lumea. Această formulare poate părea un loc comun, însă se potrivește mănușă realității celei care ne-a schimbat pentru totdeauna percepția asupra realității prin fotografie: Diane Arbus. Timiditatea ei a urcat-o pe culmile fotografiei, iar în cele din urmă, avea s-o arunce în hăuri, rămânând un mister fascinant, paradoxal de intim și distant, până și pentru Doom și Amy, fiicele ei.

Agnes Martin, 1966

Agnes Martin, 1966 

”Odată umblând printre lucrurile tatălui meu, am găsit în dulapul lui o casetă plină cu foi. Erau acolo și prezervativele tatei”, râde. Reporterul își drege ușor vocea. Femeia cu voce dulcie continuă de parcă ar chicoti: ”Pe una din foi, tatăl meu scrisese 10 lucruri pe care ar dori să le facă în viață. Unul era să câștige un milion de dolari. Fratele meu sublinia adesea că, pentru un om care și-a dorit atât de mult să facă avere, tata a sfârșit grotesc de sărac. Pentru că nouă nu ne-a rămas nimic, iar ce i-a lăsat mamei a fost sub minima decenței”. Diane se oprește. Nu-i poți ghici emoția în vocea firavă ci mai degrabă o ghicești în aceste poticneli reținute.

diane021

”Adeseori ne jucam, eu și tata, de-a sinuciderea, iar eu aproape eram aproape fericită cu jocul ăsta. Uneori tata se comporta de parcă era Spelman, alteori era Al Capone în picioare”, tace. A trecut Marea Criză a lumii, Marele Crash fără a simți cum e să fii sărac, dar nici nu conștientiza faptul că erau bogați.

circ

Se întâlnește cu imaginea sărăciei lucii într-o plimbare cu guvernanta prin parc, în timpul Marii Crize. Imaginea i se întipărește profund în minte. Daiane ar avea multe de spus despre ea, emoțiile ei, trăirile ce o făceau unică. Trece peste bâlbâiala reporterului despre marea busculadă economică și aproape izbucnește: ”Am învățat să mint ca fotograf. Uneori mă prefac că sunt mai săracă decât sunt, par mai săracă decât sunt, mă deghizez. Nu mă deranjează să par săracă. Oamenii reacționează acum diferit. Bogații sunt mai îngrijorați de bani. Eu am crescut fără să mă gândesc la ei pentru că familia mea îi avea. Am învățat să-i cheltuiesc. Și a fost cea mai grea lecție pentru mine pentru că eu am crescut învățând să-i economisesc. Bunicul ne dădea o monedă de 10 penny și se presupunea că noi trebuie să o economisim pentru vreun viitor iluzoriu și sărac, în care să ne folosească acei bani. Și nu aveam nimic din ce-mi doream. Aveam poate o haină de hermină când eram mică, dar uram blănurile. Nu-mi păsa că e mai caldă. Iar averea familiei am găsit-o mereu ca umilitoare. Eram mereu ca o prințesă, dar regatul era umilitor. Vânzătorii erau lascivi mai ales cu clienții și treceai pe acolo ca o prințesă, de parcă era mereu ziua nunții tale, și simțeai cum vânzătorii te privesc cu lăcomie, nu pentru că te plăceau, ci pentru că erai fiica tatei. Am urât asta mereu!”, își amintește Daiane Nemerov Arbus, apoi continuă povestind că a trăit mereu cu senzația că lumea era atât de departe de ei ”nu pentru că era rea, ci pentru că ușile erau închise”.

diane-and-allan-arbus-dec-8-1950

 Diane and Allan Arbus, Dec. 8, 1950, Photo Frances McLaughlin-Gil, Condé Nast Archive

Nu are timp să povestească despre cât de greu i-a fost să meargă mereu în locurile în care n-a mai fost și cum și-a înfrânt timiditatea patologică în a vorbi cu oamenii, în a-i convinge să pozeze pe cei care veniseră pe lume și din prima zi a vieții lor au trebuit să se confrunte cu realitatea că sunt altfel, iar asta îi face respingători pentru cei din jur. Dar își amintește că mama ei n-a învățat-o niciodată despre curaj și că s-a pomenit întrebându-se cum e să fii mereu slab și neputincios, să nu te ajute nimeni.

Handicapés mentaux, 1971

 Bolnavi, 1971

” Mereu mi-a fost jenă să câștig bani. Și acum după ce primesc bani pentru fotografiile mele mă gândesc că poate n-au fost cele mai bune”, vocea îngerului pierdut printre oameni, prea normali și deci prea diferiți pentru el, se frânge.

diane 14

La momentul în care vorbește nu înțelege ce vor oamenii de la ea. De ce au așteptări de la ea când ea însăși nu știe ce să se aștepte de la ea însăși? E celebră și totuși, financiar îi e cumplit de greu. Revistele nu mai doresc să cumpere fotografiile ei, după ce a fost catalogată drept ”grotescă” ca urmare a expoziției ”New Documents”, iar Viva, răsfățata actriță a amenințat că o dă în judecată pentru pictorialul publicat în proaspătul-înființat The New York Magazine. Se pare că investitorii ar fi pierdut atunci un milion de dolari ca urmare a pictorialului cu Viva, iar lumea era oripilată, furioasă, frustrată. Imaginea lovise din nou. Oamenii voiau frumosul, Diane Arbus poza și prezenta mereu diferitul.

arbus 10

Nici în viața personală nu se putea declara poate fericită. Dar n-a întrebat-o nimeni ce crede despre fericire. Marea ei dragoste, actorul și fotograful Allan Arbus o dezamăgise. Fusese iubirea ei din adolescență, bărbatul cu care a fugit de-acasă, s-a căsătorit religios și s-a întors triumfătoare în sânul familiei ca femeie măritată la nici 18 ani. La nici 19 ani avea să fie deja femeie divorțată, spun gurile rele, deși, relația lor durase cel puțin cinci ani, pe ascuns, împotriva tuturor. Și cu toate că cei doi au divorțat, au rămas împreună mânați de pasiunea comună pentru fotografie până în 1960. Ea era stilistul fotografiilor, el era tehnicianul. Ea mereu afirmă că el, Allan, a învățat-o meserie.

Diane and Amy

Cu Amy

Au avut două fiice, Doon și Amy, prima născută în 1945 a devenit scriitoare, a doua, în 1954 a devenit fotograf. De Allan se va separa în 1959 și va divorța zece ani mai târziu, când drumurile lor se vor despărți definitiv și în carieră. După ce, alături de el va fi publicat în Vogue, The Harpers Bazar, Glamour, Seventeen și vor fi primit amândoi doar calificativul de ”mediocri”…

Arbus, Diane (1923-1971) - 1965 Mrs. T. Charlton Henry, Fashion Luminary, in her Chestnut Hill Home in Philadelphia, Harper's Bazaar

1965 Mrs. T. Charlton Henry, Fashion Luminary, in her Chestnut Hill Home in Philadelphia, Harper’s Bazaar

Ea va abandona fotografia de modă în 1956 și va trece pe tărâmul fotojurnalismului, fotografiind pentru The Sunday Times Magazine, The Harpers Bazar.

Vogue, dec 1950

Vogue, dec. 1950

În 1967, intră în atenția lumii cu expoziția ”New Documents”, care șochează și îi face pe critici să descopere un nou val al fotografilor de documentar. Este cea mai cunoscută femeie-fotograf a generației sale, însă s-a bucurat de notorietatea dorită, pozitivă, abia postum. În timpul vieții ei, n-au fost puține momentele în care a trăit cu teamă, crispată, sau a trebuit să fugă din oraș ca urmare a publicării fotografiilor făcute și a criticilor primite, cum a fost momentul din 1965 când fotografiile ei sunt rupte, smulse și aruncate în fiecare dimineață chiar de cel ce ar fi trebuit să le păzească ca urmare a reacției vizitatorilor. Totuși, revoluționează fotografia revistelor americane cum e Esquire, pentru că portretizează acut societatea. Lucrările ei apar în New York, Essence, New York Times, Holiday, Sport Illustrated și Saturday Evening Post.

Seated transvestite with crossed ankles, N.Y.C., 1966

Seated transvestite with crossed ankles, N.Y.C., 1966

”Nu pot crede că banii sunt un premiu potrivit pentru artă. Fac fotografiile astea pentru că cred că poate n-ar observa nimeni niciodată aceste mărunte realități. Acum mă gândesc că fotografiile mele nu vor fi de folos niciodată nimănui altcuiva decât mie”, spunea ea. Apoi, cu o altă ocazie continua: ”Eu nu potrivesc lucrurile ori subiectul în cadru. Eu mă reașez în funcție de subiect, eu mă potrivesc la el”. În copilărie, tatăl încercase să o deprindă cu pictura. ”Îmi amintesc cum încercau să mă învețe să pictez. Și nu uram nimic pe lume mai mult ca mirosul vopselelor și sunetul groaznic al pensulelor pe pânză, acel: ”fleoșc-fleoșc-fleoșc, continuu”, râde. Vocea îi devine sacadată: ”Tatăl meu a murit de cancer. Exista un soi de energie pe care tata a dat-o celorlalți de pe patul de moarte. Tata halucina in timp ce murea. Vedea buzunare pline de hârtii și tablouri, fusese pictor în ultimii 14 ani din viață. Priveam din colțul camerei și eram fascinată de moarte. Îl adoram, dar procesul morții mi se părea fascinant. L-am fotografiat. Îmi era teribil de frig”, vocea ei s-a oprit.

Drag queens and grannies

Drag queens and grannies

Unii dintre criticii muncii ei, participând la expoziția internațională de la Milano, în 1972, celebra bienală, privind pavilionul american au ieșit exclamând cutremurați: ”Șocantul, acaparantul pavilion al Americii!”. Era primul fotograf american ale cărui opere fusese primite și expuse. Alți critici, ca Susan Sontag, îi reproșează fie și la distanță de decenii că a ucis frumosul în fotografie, că a fotografiat diformitatea, neobișnuitul, urâtul fără menajamente și le-a expus fără a se aștepta la empatia privitorilor. Alții, apreciază tocmai faptul că aduce în lumină ceea ce oamenii ar prefera să păstreze ascuns, departe de ochii lumii, pentru că lumea n-ar înțelege și ar respinge. Aproape nimeni nu s-a gândit să construiască imaginea completă a omului din spatele fotografiei.

ArbTwinsOne

Identical Twins, Roselle, New Jersey, 1967

ArbusTwinsTwo

some years later...

Dacă va fi dus o viață destrăbălată, de sex fără limite, deviantă, ori dacă va fi fost fotograful predilect al orgiilor are prea puțină importanță, deși unii nu s-au sfiit a scrie astfel, spre furia familiei. Diane Arbus s-a luptat cu depresia aproape toată viața. În cele din urmă, pierde bătălia. Se sinucide luând o supradoză de barbiturice și, ca să fie sigură, își taie și venele. O va găsi, două zile mai târziu, în vană, prietenul și mentorul ei, Israel Marvel, cel care în ultimii ani de viață ai Dianei, îi fusese aproape și o ghidase. Avea doar 48 de ani. În doar 10 ani, răsturnase complet percepția oamenilor asupra lumii, fotografiind ”ciudații”: suferinzii de boli psihice, fizice, cei bolnavi de nanism, oamenii circului, nudiștii, marginalizații soartei, săracii, urâții, nedoriții, ori pe cei normali dar arătând diferit, suprarealist. I-a prezentat lumii în fotografii alb-negru, ca pe un spectacol viu: spectacolul vieții, chiar dacă noi toți vrem să uităm acest spectacol, să-l evităm ori să-l ascundem.

Fără titlu1970 - 1971

   “Untitled” 1970 – 1971 

Daiane Arbus spunea simplu: ”Ciudații s-au născut cu trauma lor. Ei și-au trecut deja testul vieții. Ei sunt aristocrați!”. Pe 14 martie ar fi împlinit 91 de ani.

 Fiica ei, Doon, despre Diane, 1972 (un an după ce s-a sinucis)

***

Trebuie să mai știți că în 2006 s-a încercat un portret imaginar al Dianei Arbus, după cartea Patriciei Bosworth Diane Arbus: A Biography. Cei mai mulți critici sunt de părere că Nicole Kidman (Diane Arbus), Robert Downey Jr. (în rolul unui vecin ciudat, Lionel Sweeney) și Ty Burrell (în rolul lui Allan Arbus) n-ar fi reușit ceva memorabil.

Alte fotografii

***

Notă: A existat o vreme în istoria noastră, a oamenilor, când mai toate lucrurile din jur erau urâte: străzile erau insalubre, duhnind a resturi și a murdărie, casele erau sărăcăcioase și pline de mucegaiuri, sărăcia era omniprezentă, iar bolile la fel. În mod surprinzător, în acea eră, mamele priveau la copiii lor diformi, suferinzi și își spuneau că sunt îngeri eșuați în lume. Există referiri de acest fel în literatură. Unele reminiscențe dintr-o epocă puritană, care se ferea a numi răul ca fiind rău, s-au păstrat până târziu. De altfel, și Diane Arbus, îi vede pe nenorociții soartei, pe diformi, marginalizați, suferinzi de orice fel ca fiind ”nobili”. Până la urmă, străbunii aveau dreptate: acești oameni își plătesc călătoria prin viață în avans, ei sunt într-adevăr, aristocrați, ori îngeri ascunși sub masca hidoasă a diformităților pe care ei o poartă. Nu știu dacă și cei altfel sunt îngeri ori sunt îngeri căzuți. N-aș ști să fac asemenea diferențe între oameni, însă aș privi la suferința umană ca la o experiență care înobilează, așa cum cred, o privea și Diane, cea cu voce cristalină, ca de înger.

Citiţi şi

Bălăcărirea asta a jumătăţii…

Să fii femeie înseamnă…

80% dintre femei mimează orgasmul pentru că 80% dintre bărbați mimează preludiul

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
814 views

Your tuppence

  1. lacrima andra / 15 March 2015 18:13

    Finalitatea artei ei? Abia dupa aproximativ 40 de ani de la moartea ei, arta ei este luata din nou in discutie si abia acum lumea intelege rolul ei si o repune in randul oamenilor care au schimbat lumea prin viziunea ei unica.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. lacrima andra / 15 March 2015 18:10

    Nu a fost un subiect greoi pentru critici, ci pentru public. Oamenii simpli nu puteau inghiti arta ei. Ea nu putea face altceva. Credea in ceea ce simtea, facea, cauta. Stia ca era unica, iar mentorii ei se straduiau sa o faca sa inteleaga ca oamenii ca ea nu vorbesc pe limba contemporanilor. A suferit mult dar la cat de timida si inchisa era, nimeni n-a stiut cat de mult, ori n-a stiut cu adevarat de ce. Fiica ei, Doon, isi incepe povestea spunand sincer, dar dureros ca lua relatia cu mama ei ca pe un dat… Adica a cunoscut-o realmente putin. Din interviul de arhiva reiese fragilitatea ei interioara, modul ei unic de a privi lumea si nepotrivit cu nimic din ce-i era contemporan. Intr-un fel, sufleteste era ca si subiectii fotografiilor ei. Cine ar fi putut-o intelege intr-adevar? Poate doar cei ca ea… 🙂

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. Roxana Florina Popa / 15 March 2015 17:59

    Probabil un subiect greoi pentru critici. Sunt momente in care oameni normali din proximitatea ta par a veni din aceste fotografii, chiar daca nu se infatiseaza sub acest aspect. Dar, e bine de constientizat aceasta latura a societatii in fata promisiunilor stralucitoare care ne inconjoara peste tot. Preferi nebunia spectaculoasa sau iluzia fericirii?
    Si simt ca neacceptarea ei in randul criticilor poate nu s-a nascut neaparat din cauza fotografiilor, ci a personalitatii ei care isi lua in serios subiectul: cineva care se joaca de-a sinuciderea in copilarie si sfarseste astfel. Poate o personalitate detasata de ceea ce descoperea ar fi gasit mai multa intelegere. Oare nu si-a dat seama ca lucrurile de care era atrasa nu ii faceau bine? Si care e finalitatea artei ei? Recunoasterea adusa suferintei si grotescului?

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro