Dileme la ciocnirea dintre culturi

Alina Rădulescu

21 June 2011

Dragă bunico,

Azi am fost întrebată dacă românii au sentimentul de ataşament faţă de locul naşterii lor, dacă avem vreun fel de credinţă în strămoşi. Nu am ştiut ce să spun, bunico. Am spus că “Da”, mai mult de ruşine. La japonezi, strămoşii sunt legătura sufletului cu natura, bunico, sunt legătura omului cu trecutul pământului, cu lumea de dincolo de evident, cu tot ceea ce nu percepem şi cu toate lucrurile de care ne este teamă, sunt legătura lor cu spiritul divin, cu rădăcinile vieţii. Oare la noi ce or fi strămoşii, buno? Cumva, tot ceea ce mi-au spus mie la şcoală are legătură cu dragostea de ţară, cumva istoria, aşa cum am învăţat-o, nu are niciun sens spiritual, ci e doar o bucată deja mestecată de politici şi politică. Cred că suntem încă ataşaţi de bucata de ţărână din care am fost zămisliţi. Oare mai suntem? Poate încă suntem, căci altfel de ce ne-am certa atât pe tema asta şi de ce m-ar privi oamenii ca şi cum aş fi dezertat, bunico? Ştii?

Colegii mei, când m-au întrebat, nu se gândeau la patrie. Japonezilor le este ruşine să se simtă legaţi de ţara lor, mămucă. După ce au murit în cele mai extreme moduri pentru ideea de “ţară”, ei au înţeles că nu este ceva pentru care să mori. E doar o idee şi acasă te aşteaptă copii şi părinţi şi prieteni şi ei nu se hrănesc cu idei şi nici nu pot să le ţină de mână şi nici nu le ţin de cald iarna şi nici lacrimile de pe obraji nu le şterg. Ideile hrănesc capul cu doctrine, dar lasă goluri în suflete şi umplu morminte de regrete. De aceea, nu mă întrebau dacă suntem ataşaţi de patria noastră. Nu, ei se refereau la familii. Vorbeam despre lucruri care îţi zăvorăsc spaima în suflet, vorbeam despre moarte şi despre cine o să ne venereze spiritul, când nu om mai fi, cine ne va pune flori pe morminte, cine va face efortul suprem de a ne asigura drumul pe lumea cealaltă, oricare ar fi ea. Dacă ai ştii cât mă doare discuţia asta, bunico!

Mă ustură în suflet, căci nu ştiu ce limbă o să vorbească ai mei prunci şi nu ştiu dacă ar trebui să mă frământ atât pentru asta, căci dacă vor zâmbi fericiţi în fiecare seară, când şi-or pune căpşoarele pe pernă, ce importanţă o avea limba în care-şi mestecă ideile? Eu cred că mai avem încă legătură cu pământul, nu pentru că ne certăm întruna care este mai român şi cum ar trebui să arate unul, dar pentru că privim cu jind de la fereastra biroului nostru spre copacul de afară şi tânjim mereu să ne întoarcem la ţară şi pentru că ne dau lacrimi când citim “Dan, căpitan de plai” şi pentru că am vrea şi noi un mormânt în ţărâna din care Domnul ne-a izgonit în viaţa asta.

Nu cred că avem nevoie de definiţii pentru ce este un “român”, bunico. Aş prefera să ne gândim mai mult la cum să fim oameni. Din cauza asta mi se face sufletul mic când sunt întrebată cum sunt românii şi îmi dau seama că sunt atâtea variabile pe care le ignor şi că în familia noastră tu eşti ultima care a văzut românii, aşa cum sunt ei. După aia a venit comunismul, bunico, şi nimeni nu acceptă, dar aia a fost prima noastră formă de globalizare: spiritul nostru a fost introdus în malaxorul nefirescului universal şi noi încă nu acceptăm asta. Încercăm să redresăm politici şi factori economici, dar de sufletul nostru, de spirit, nu se ocupă nimeni, ne place să credem că reuşim să rămânem tari ca piatra în faţa istoriei şi că românul e român, orice ar fi, sau să dăm vina pe lucruri care nu au nimic de a face cu spiritualitatea, pentru a ne explica ruina. Ce legătură o avea golul din stomac sau vântul din portofel cu gaura din suflet şi oare de ce căutăm remedii doar pentru contul din bancă şi IQ, dar nu şi pentru angoasă şi traumă?

Când mi se pun întrebări despre români, mă gândesc mereu la tine şi la bunicul, la cum v-aţi dus voi viaţa, la cum simte sufletul vostru. Tot ce aţi învăţat voi, aţi învăţat de la moşi şi strămoşi, de la oamenii care au trecut prin viaţa voastră. Voi aveaţi încă răbdare să ascultaţi şi puterea să judecaţi pentru voi înşivă, căci nu primeaţi zilnic mesaje contradictorii din reviste şi televizoare şi de la experţi în ale artei de a trăi sau de a mânca sau de a face paşi la stânga sau de a purta haine.  Nimeni nu transporta pentru voi tentaţia dintr-o parte în alta a lumii şi nici nu încerca să vă vândă lucruri de care nu aveaţi nevoie. Existau atâtea lucruri de care nici nu ştiaţi că aveaţi nevoie, bunico, şi, din cauza asta, trăiaţi lent şi vă zbăteaţi mult şi înţelegeaţi valoarea lucrurilor nu în bani, ci în efort.

Dragă bunico, am venit aici să ascult poveştile altor bunici şi să ştiu cum este sufletul japonez, în momentul lui de sărbătoare. Dacă mă va ţine Dumnezeu, poate voi putea să fac asta şi oi apuca să povestesc şi altor oameni. Tare mi-aş dori, bunico, să ştie şi ei! Tare mi-aş dori să nu ne mai facem cruci când auzim despre alte naţii, ci să ne mirăm şi să fim fericiţi că, oricum s-o fi născut ea, lumea asta a dat naştere atâtor şi atâtor feluri de oameni, atâtor nuanţe sufleteşti, atâtor moduri de a sărbători umanul din noi! Voi încerca să ascult cu răbdare, bunico, cum mă ascultai tu când îţi spuneam că îmi e frică, când mă apuca panica în miez de noapte pentru cine ştie ce motiv copchilăresc. Dar pe tine cine o să te asculte, bunico?

Sunt atâtea poveşti pe care mi le-ai spus şi mi le amintesc pe toate şi cred că nici nu aş putea să stau la orizontală, bunico, dacă nu aş avea sufletul plin de poveştile tale. M-au făcut mai vitează şi ai pus piatră peste piatră în construirea coloanei mele sufleteşti şi mi-ai deschis porţile lumii şi ai tăbăcit sufletul meu cu sensibilităţi apăsătoare. Sunt atâtea poveşti pe care nu mi le-ai spus, căci eram prea mică să le ascult şi acum aş putea să le aflu, bunico, dar sunt departe şi ascult poveştile altor bunici. Aş vrea să îţi spun şi eu ţie atâtea poveşti, bunico, şi aş vrea să avem răgaz să spui poveşti copiilor mei, căci doar aşa vor înţelege, poate, cum este să fii român.

La japonezi, când moare un om, bunico, familia lui îl îngroapă; apoi, pe un altar în casă, se aduc tot felul de ofrande sufletului lui şi, după ce trece o vreme, sufletul omului devine zeitate. Dacă urmaşii săi nu fac cele cuvenite şi uită să viziteze mormântul părinţilor lor sau dacă un om moare departe de casă şi nu ajunge să aibă mormânt, sufletul lui nu o să aibă în veci pace şi nici cei ce l-au moştenit nu vor avea linişte. Ca viaţa să se desfăşoare cum trebuie, oamenii trebuie să-şi onoreze strămoşii şi să respecte tradiţia.

Nu există altă cale, nu poţi să trăieşti doar după perceptele lumii noatre sofisticate, care dezvoltă mereu bucurii noi pentru minţi şi trupuri, trebuie să te supui şi lumii de dincolo, căci sufletul tău acolo o să ajungă. Toate zeităţile unei casei se întorc, din vreme în vreme, în locul lor de obârşie, în satul natal, la casa lor, să-şi viziteze familia. Nu este frumos tare, bunico, că japonezilor li se face dor de familial lor şi după ce mor? De Anul Nou şi de Obon (o sărbătoare japoneză mare, care are loc vara), sufletele strămoşilor se întorc acasă şi sărbătoresc cu rudele lor, beau şi mănâncă împreună, râd şi povestesc împreună, împărtăşesc un moment din timpul sacru, căci cel profan, cel al nostru, cei de aici, este  refuzat spiritelor.

Morţii au lumea lor şi noi pe a noastră şi doar tradiţia poate să aducă lumile astea două împreună. Aşa e în Japonia şi aşa se face că ei nu poate să uite tradiţia, căci, de ar uita-o, spiritele celor care nu mai sunt nu le-ar da pace, le-ar goli carcasa sufletului şi i-ar lăsa să umble prin lume ca nişte marionete conduse de sinapse sofisticate, dar insensibile la frumuseţile naturii, la lacrimile propriilor copii, la efemeritatea propriei vieţi. La ei, viaţa şi moartea sunt legate de firul invizibil al credinţei şi putem uşor să spunem ce e un japonez pentru că are zăvorâtă în suflet sămânţa legăturii cu tradiţia naţiei lui.

Dragă bunico, la câteva ore după ce am răspuns la întrebări, aşa, cu ruşinea în suflet, am simţit nevoia să te îmbrăţişez. Îmi venea să plâng şi mă simţeam departe. Nu departe de casă, nici de tine, mă simţeam departe de o lume care să aibă sens, una în care lucurile să fie simple şi sincere şi în care sufletele să aibă răgaz să-şi caute liniştea şi pe lumea aceasta, nu să fie veşnic amânate pentru ultima zi din restul eternităţii, o lume în care sufletelor să nu le mai punem etichete naţionale sau raţionale…

Citiţi şi

Vorbiţi-le astăzi românilor plecaţi din ţara lor despre ţara de dor…

De ce-l iubim pe Eminescu

Începuturi anevoioase

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,580 views

Your tuppence

  1. Murakami, Gatsby și arta traducerii | Catchy / 14 May 2013 12:14

    […] Poate pentru că marele roman american al lui Fitzgerald nu și-a croit cu adevărat drum spre inima japonezilor (Murakami mărturisește că i se întâmplă să-l întrebe compatrioții ce-a văzut atât de […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Kujaku / 21 June 2011 15:43

    Aricel, si eu sunt departe de casa si aici, slava domnului, sunt romani cu duiumu…si ma doare sufletu cand aud la televizor vrute si nevrute despre romani…ca a facut, ca dres etc…si toate privirile atintesc asupra mea…romanul nu e asa…romanii isi onoreaza mortii…cel putin eu in ultima jumatate de an n’am avut incotro decat sa o descopar in cel mai trist mod…insa sunt impacata cu ideea ca nu’i uitam…
    Spiritele celor dragi ajung in aceeasi lume, cred, si nu sunt diferite de ale celorlalti veniti din alte locuri ale lumii…insa fiecare popor presupun ca are propia filosofie despre cum trebuie ele cinstite si abordate…
    Oricum, stiind unele lucruri despre traditia japoneza, nu pot sa nu fiu de acord cu tine ca japonezii sunt un popor fascinant, legat ombilical de traditia locurile sale strabune…ce oameni mumoshi, verdad?
    Capu sus, bleguto! si tine’o tot asa! Ganbareeeee, Thethe!!!!

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  3. zapacita / 21 June 2011 15:30

    Am lacrimat citind, cu gandul la strabunicul meu si la povestile vechi pe care mi le spunea. Il rugam tot timpul sa-mi mai spuna si pentru ca uneori era obosit si zicea ca povestile se spun numai seara, o rugam pe strabunica sa ma ajute sa pun paturi la geam ca sa se faca intuneric mai repede:)
    Pamantul n-ar avea nici o valoare daca n-ar fi amintirile care ne leaga de el. Noroc ca amintirile le luam cu noi si oriunde am fi, aroma unei cafele, finetea unei creme, fosnetul matasii, o melodie sau un zambet, devin sarbatoriri scurte ale celor pe care nu-i avem langa noi.

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
    • Alina Rădulescu / 22 June 2011 11:05

      Ce frumoasă e imaginea cu străbunicul şi străbunica. Din păcate sărbătoririle sunt prea scurte, eu mi le-aş dori parte a timpului sacru, al spiritualităţii noastre ca la ei.

      Thumb up 1 Thumb down 0
      Reply
  4. cătălin / 21 June 2011 14:57

    Uite aici câteva întrebări pe care mi le-am pus prea rar.

    Nu am aceeași stimă pentru strămoși și cu bunicii nu mă înțeleg așa de bine, dar înțeleg diferența între conceptele specifice nației noastre și nației lor.

    Nu știu a cui e vina. Sau dacă e vreo vină la mijloc. Dar mi-a plăcut tare mult articolul. M-a pus pe gânduri. Și nu în sensul cel bun.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro