Din dilemele vieţii la 24 de ani…

Corina Dumitrescu

18 August 2010

Orice vârstă este o stare temporară. În ciuda acestei efemerităţi, n-ar trebui neglijată sau subestimată, indiferent că e 14 sau 54 :). Eu am 24 de ani şi intenţionez să mă bucur de fiecare clipă până la următoarea creştere. Ca peste 30 de ani să pot spune fără regrete că am trăit exact cum mi-am dorit , şi nu „de-aş avea mintea de acum şi anii de atunci”, aşa cum i-am auzit pe mulţi lamentându-se, după ce şi-au ignorat vârsta tânără ca nefiind cine ştie ce. Mă uit în jur şi văd oameni care se comportă la 24 de ani ca la 34, alţii, ca la 14 şi pe unii care se împart schizofrenic între cele două vârste. Toate acestea reprezintă opţiuni personale, conştiente sau nu. Primii, luând-o înainte, cam pierd din farmecul tinereţii, luând viaţa în exagerat de serios. Ceilalţi dau timpul înapoi, de teamă, cred, îşi prelungesc infantilismul şi nu reuşesc decât să-şi întârzie devenirea. Ei nu rămân şi fizic tineri, din păcate, şi de aceea sunt puţin caraghioşi. Iar ultimii, nehotărâţii, îşi fac şi lor şi celor din jur viaţa cam grea. Cum o fi mai bine?

Aveam doar 3 ani şi jumătate când a avut loc revoluţia şi amintirile sunt puţine şi imprecise. Fac parte din ultimele generaţii-hibrid, prinse cu un picior în epoca pionierilor şi ai şoimilor patriei, şi cu un altul în constanta perioadă de tranziţie. Am fost crescută după tipare cuminţi şi poate, după unii, învechite, a căror principală grijă a fost să învăţăm cât mai mult pentru a ajunge „cineva” în viaţă. Singurul lucru bun este că eu încă mai învăţ. Nu neapărat pentru a ajunge cineva, ci mai mult pentru sufletul meu. Ideea, însă, că prin şcoală şi note bune vei ajunge „sus” mai este valabilă poate doar dacă ne referim la Harvard şi altă ţară, altfel, aici, la noi…

Îi povesteam unei prietene din Anglia despre concepţia românilor cum că la 24 de ani ar cam fi cazul să fii într-o relaţie stabilă, să ai deja un credit pentru casă şi maşină, şi, poate, chiar un copil. S-a uitat la mine cu nişte ochi… Ea, la 24 de ani, călătorea prin lume şi, independentă, îşi plătea singură totul angajându-se temporar, cel mai adesea ca şi chelneriţă, deşi era absolventă de facultate. La noi, un astfel de job, chiar şi temporar, este încă privit ca ruşinos. Dar dacă nu ignori asemenea păreri şi nu ai curajul să-ţi asumi responsabilitatea pentru ceea ce faci, ai toate şansele să regreţi mai târziu.

Cert este că la 24 de ani, câteodată te simţi prea mare, câteodată, prea mic. În timpul facultăţii, o profesoară ne-a spus că adolescenţa se termină în mod oficial la 24 de ani, conform unei teorii. Aşadar, la 24 de ani eşti oficial adult. Dar a fi adult să însemne renunţarea la zâmbet dacă îţi merge mai greu, la desene animate ale copilăriei foarte diferite de cea a micuţilor de azi, să nu-ţi mai placă păpuşile? Ar fi trist să fie aşa. Şi eu am decretat solemn că 24 de ani va fi o  vârstă extrem de frumoasă, în ciuda crizei economice, a exploziilor solare şi a încălzirii globale. Cel puţin la fel de interesantă ca 25, 26, 27 şi aşa mai departe!



Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,855 views

Your tuppence

  1. Mihaela Cârlan
    Mihaela Carlan / 23 August 2010 8:31

    Draga Oana,

    La 26 de ani, NU ESTE PERMIS sa te simti astfel!:) Ce stii sa faci? Nu spui nimic despre natura studiilor tale. Hai sa vedem cum putem iesi impreuna din starea asta nefireasca, da? Scrie-mi pe mihaela.carlan@catchy.ro. Fruntea sus!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. oana / 22 August 2010 13:56

    am 26 de ani… uneori as vrea sa am 18 sa o iau de la capat.. atunci aveam incredere in bunatatea, onestitatea, inteligenta oamenilor… atunci aveam impresia ca pot muta muntii din loc.. atunci am simtit ca l-am prins pe Dumnezeu de un picior… era doar inceputul sfarsitului… de atunci am trecut prin multe incercari… iar acum la 26 de ani ma simt sfarsita, nu-mi gasesc locul, linistea, nu mai am incredere in oameni si nici macar in mine…
    cred cu tarie ca greutatile prin care trec oamenii influenteaza foarte mult starea de spirit, gandirea, felul in care se comporta la diferite varste… unii la 24, 25, 26….70 etc sunt f fericiti si privesc viitorul cu mult entuziasm… altii la 26 (cazul meu)ar vrea sa plece pe Marte… vb cantecului…
    termin a doua facultate… in anii studentiei nu am lucrat pentru ca faceam in paralel facultatile… cand sa ma angajez .. nu am experienta… pai cum sa am daca am invatat?? nu conteaza… cred ca va imaginati ce zic cei care ma inconjoara…

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. maria / 19 August 2010 11:49

    Draga mea, 24 ani este varsta la care trebuie sa visezi, sa incerci, sa te joci, sa simti viata, dar mai ales sa zambesti. Eu am 31 de ani, prietenii mei sunt fie mai mari(34), fie mai mici(23). Singura diferenta intre aceste doua categorii consta in faptul ca cei peste 30 de ani sunt cumva mai sceptici in fata viatii, si zambesc mult mai putin. Ambele categorii au/vor avea cam acelasi nivel de educatie si sunt sigura ca vor avea cam acelasi viitor, iar aici ma refer la unul absolut stralucitor. Acum 6 luni am avut de ales in a oferi un job unui tanar de 24 ani, sau altuia de 30. L-am ales pe cel de 24, pentru ca era foarte bine pregatit, foarte serios si plin de entuziasm. Daca ar trebui sa ne preocupe ceva in viata, atunci acel ceva ar trebui sa fie pierderea entuziamului, pierderea magiei, a dorintei de a fi un perpetuu jucator. Asa ca, zambeste fericita, draga mea, si bucura-te de magia acestor clipe, asta trebuie sa faci la 24 de ani(cu cariera, fara cariera, cu copii, fara copii, cu talie S, M sau L, cu iubit, fara iubit).

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro