Doamna Antoaneta

Andrei Crăciun

18 May 2014

Andrei CrăciunPeste mai puțin de o săptămână, pe 24 mai 2014, Antoaneta Ralian împlinește nouăzeci de ani. Găsesc această aniversare încărcată de sens. Antoaneta Ralian va lansa la târgul de carte de la sfârșitul lunii “Amintirile unei nonagenare”, o necesară, acută, carte de memorii. Am avut, în primăvara unui alt an, șansa să îi trec pragul casei. Nu eram singur. Eram doi ziariști, iar vârstele noastre nu se apropiau nici pe departe de cea a venerabilei. Dar nu de asta ne-am îndrăgostit de Antoaneta Ralian.

Adevărul e mai complex: ne sedusese din vreme. Citisem mai puține cărți decât tradusese domnia sa, întâlnisem femei centenare, întâlnisem chiar și oameni mai mari decât Antoaneta Ralian. Nu mai eram ușor de impresionat, dar, cum ați aflat deja, deja o iubeam. Când iubești, e mai ușor să vorbești cu un om.

Înainte de orice interviu, obișnuiesc să citesc toate interviurile pe care alții le-au făcut înainte. E o rutină obligatorie, care mă ajută să deslușesc geografia unor sentimente. Înarmat cu “Toamna decanei”, am trecut pragul acela încrezător că voi ști ce să o întreb pe Antoaneta Ralian. Bineînțeles că n-am știut.

Antoaneta Ralian

Cunoșteam că “Doamna Dalloway” este cartea preferată a traducătoarei. O citisem recent, pe când încercam fără prea mare succes, și cumva absurd, să mă stabilesc în Londra. O citisem, într-un hazard care ar putea fi la fel de bine și un miracol, chiar în locurile pe unde visase Virginia Woolf. Îmi pregătisem și un citat, credeam eu la obiect: „(…) se simți ca o călugăriță care s-a întors din lume și se simte înfășurată în vălurile familiare și în ecoul rugăciunilor dintotdeauna (…).” Citatul continua așa: “(…) nu credea în Dumnezeu nici măcar din când în când”. Mi-am luat impertinența să aflu dacă Antoaneta Ralian își are vălurile sale familiare în ecoul paginilor pe care le traduce și dacă din când în când crede în Dumnezeu. În așteptarea răspunsului, speriat și de posibilitatea să fie unul radical, am tot căutat să abat discuția înspre Anglia, înspre ploaie, înspre fulgarine și înspre literatură. Când clepsidra stătea să apună ne-a spus și ce se întâmplă cu Dumnezeu.

Până atunci însă, Antoaneta Ralian scăpa de fiecare dată din plasa întrebărilor gazetărești. Erau stupide, iar după o vreme le-am abandonat, doar am ascultat. Am fost serviți cu prăjituri din comerț (chec!) și cu cafea. Apartamentul este peste drum de Sala Palatului, sub blocul doamnei se exprimau câțiva taximetriști. Îi ascultam și pe ei – o ureche cobora în stradă. Antoaneta Ralian ne-a povestit că, uneori, noaptea, stă și ea și îi ascultă. A învățat de la ei înjurături noi și a descoperit o expresivitate pe care nu știa că limba română o comportă. Taximetriști anonimi au ajutat, fără să știe, la cele mai fruste traduceri care s-au făcut vreodată în orașul București.

Antoaneta Ralian a fost cândva domnișoară de pension, exact ca la carte. A iubit cu patimă muzica, încă o iubește. Mi-am auzit tăcerea respirației când ne-a spus că anul acela de Festival Enescu va fi ultimul din viața sa, că anul 2015, când se va întâmpla următorul, e un port prea îndepărtat, unde nici nu prea mai are chef să ancoreze. Am încercat să o combatem, să îi spunem că exagerează, că nu se poate. Nu ne-a ascultat, trecând mai departe ca și cum nu tocmai își profețise – sperăm în fals – sfârșitul.

Antoneta Ralian ne-a povestit și despre iubirea cu soțul ei, ziaristul Marius Ralian, care bolnav fiind, înainte de despărțire, pe un pat de spital, când își pierduse luciditatea, a văzut lângă el o femeie și a întrebat cine este. Soția sa i-a spus: “Eu sunt, soția ta, nu mă recunoști?”. Ziaristul Ralian a zis atunci: “Soția mea este reputata traducătoare Antoaneta Ralian”. Nu peste mult a murit. Îi lăsa bilete de amor, i le scria de mână și i le strecura prin poșete. A mai găsit unele și după trecerea lui. Le privea ca pe răvașe dintr-o altă lume.

Fericirea furnicilor

E sfâșietor să auzi o femeie înaintând spre nouăzeci de ani regretând că nu are copii. Ne-a văzut tineri, ne-a cântărit, și-a dat seama că nici noi n-avem. Ne-a sfătuit să nu mai lăsăm viața să treacă, asigurându-ne că bătrânețea e oricum urâtă, dar mai ales că e lipsită de sens dacă nu ai copii. Am încercat să parăm din nou. Antoaneta Ralian s-a refugiat într-o altă idee: măcar să muncim cu plăcere, să muncim bovin dacă e nevoie, să muncim în fiecare zi din timpul nostru. I-am dat dreptate, gândind că, deși altora li s-ar părea patetică, ideea e justă. Mi-am amintit atunci o expresie a lui Mihail Sebastian, care se declara invidios pe fericirea furnicilor, dar am ținut-o pentru mine.

Fără să ne dăm seama, a trecut amiaza. Am plecat de la Antoaneta Ralian ca de la o răscruce. Am mai întâlnit multe femei de atunci, îndeosebi în scop jurnalistic, dar pentru totdeauna, la primele cireșe, când e aproape iunie, ne întoarcem ceasurile către un apartament nu foarte bine luminat, printre cărți, mii de cărți, cărți în etate, în care o femeie ne spune că da, crede într-un fel de Dumnezeu, de uz personal, măcar din când în când, și că ar fi bine să găsească un cinematograf în viața de apoi. Da – că așa ar fi bine.

Citiţi şi

Pianistul

Profesorul de tango

Ultima zi de vară

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Newsletter Gratuit

Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,110 views

Your tuppence

  1. Vine Bookfest 2014! – Art&Entertainment | Catchy / 22 May 2014 13:55

    […] Antoaneta Ralian: Amintirile unei noanagenare (Editura […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro