Doar o vorbă să-ți mai spun…

Ana-Maria Constantin

20 October 2013

Textul acesta e cel mai greu text pe care l-am scris până acum. E despre cum ne-am întâlnit. Ne-am cunoscut aici, printre rânduri și cuvinte. Nu ne-am văzut niciodată, dar  ne știm atât de bine… Înainte de a vă scrie vouă, mi-am scris mie. Am scris mult, sute de pagini, ca să nu uit nici o clipă de unde vin și încotro mă duc. Mi-am scris ca să mă cunosc, să mă înțeleg și, scriindu-mi, mi-am dat seama că îmi sunt prieten, aliat și critic aspru, în același timp.

În momentele dificile, mi-am pus o foaie sau un caiet în față și-am luat taurul de coarne. Oricât de neplăcută a fost situația în care mă aflam, era cu atât mai dură când o descriam în detaliu. Apoi, la nevoie, am recitit toate aceste scrieri, iar deciziile importante le-am luat în cunoștință de cauză, justificat. Soluțiile erau evidente. Cu toate astea, nu sunt scriitor și o să vă rog din capul locului să-mi iertați stângăciile.

Pentru că una e să scrii pentru tine însuți și alta e să scrii pentru alții. Ai nevoie de curaj și de responsabilitate pentru a-ți expune întunecimile sufletului, pentru a primi feed-back din partea celor care te citesc, pentru a accepta judecățile celor care cred că știu mai bine decât tine ce ar trebui să simți și cum ar trebui să gândești. Apoi, mai mult curaj îți trebuie să taci.

Vă mai amintiți lecția „Cuiele”, de Pop Simion, din manualul de Limba Română de clasa a doua, de pe vremuri? Era despre un părinte care a bătut un cui în ușă pentru fiecare greșeală a fiului său. Când ușa s-a umplut de cuie, fiul și-a dat seama că e vremea unei schimbări: cu fiecare faptă bună, scotea un cui din cele bătute de tatăl său. Când a terminat de scos toate cuiele, a aşteptat mândru laudele părintelui. Acesta nu a putut să nu constate că: „Găurile totuși au rămas”. Având această metaforă în minte, sunt poate prea atentă la elementele discursului, interpretez fiecare cuvânt și fiecare virgulă, sunt expertă în a despica firul în paișpe și nu ratez nicio ocazie să decantez noi sensuri din cele deja spuse.

Cu toate acestea, mă fac vinovată doar de ceea ce spun, nu de ceea ce înțelege fiecare. M-am convins de asta încă de la primul articol, în care, scriind că mă simt ca la douăzeci de ani, unii m-au imaginat dansând în cluburi până dimineața, cu cocktailul în mână. Ei, bine, nu, nu asta voiam să spun. În schimb, acesta a fost încă unul dintre momentele în care am înțeles versatilitatea limbajului. Drept urmare, sunt permanent conștientă de faptul că semnificațiile pe care eu le atașez termenilor pot să nu coincidă cu semnificațiile celor care citesc.

„Cine comunică, se comunică” ne spunea prof. Laurențiu Șoitu la cursul de comunicare. Comunicăm permanent, chiar și atunci când nu spunem nimic. Tăcerile, la rândul lor, sunt pline de semnificații. Suntem ceea ce spunem și de noi depinde dacă ne purtăm vorbele cu eleganța cu care manechinele se poartă pe catwalk, dacă apelăm la figuri de stil, dacă vocabularul ne este suficient de bogat, dacă e adaptat contextului și ascultătorilor, dacă ne expunem ideile clar, corect, expresiv și precis.

Scriind, mă împărtășesc vouă. Sunt eu în fiecare cuvânt, în fiecare propoziție și fiecare frază. Sunt sinceră, deschisă, entuziastă ca un copil. Trăiesc fiecare text cu intensitate, ca și cum ar fi ultimul, și scriu așa cum trăiesc. Mă întreb dacă nu cumva alfabet îmi curge prin vene în loc de sânge



Citiţi şi

E tăcere peste tot

Curajul de a fi imperfecți si vulnerabili

Exerciţiile răbdării

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
671 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro