Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Domnișoara

17 March 2018

Imediat după revoluție, eu și părinții ne-am mutat într-un bloc nou. Vecinii nu ocupaseră toate apartamentele, căci unele mai erau încă în lucru. În casă și pe scară mirosea a var proaspăt și a lemn crud. Viața însăși o lua de la capăt pentru toți, mai luminoasă și mai plină de speranțe.

Cum nu ne știam încă între noi, locatarii primeau tot felul de apelative, pentru a fi recunoscuți mai ușor. Fiecare scară avea, cu siguranță, o doamnă mai creativă, responsabilă cu un fel de botez al familiilor. Astfel că, pentru că încă nu se puteau chema “Popeștii” sau “Georgeștii”, așa cum se obișnuiește pe la noi, oamenii erau numiți, mai ales în funcție de profesia bărbatului casei. Așa încât, la scara de vizavi locuia “profesoara” (care putea să fie sau nu profesoară, dar care, cu singuranță avea soțul dascăl), alături –“doctorița” împreună cu “doctorul” ei, două etaje mai sus– “poștașul” (pentru că lucra la Poșta română) cu…evident „poștărița”- deși nimeni nu știa ce meserie are ea sau dacă nu era cumva chiar casnică… Mama fusese botezată “coloneleasa”, pe nimeni neinteresând că avea și ea o meserie de sine stătătoare. Însă atunci când și-a făcut apariția, în această ciudată “arcă a lui Noe”, o femeie singură, vecinele au fost puse în încurcătură. Și atunci i-au spus, simplu – domnișoara Ancuța.

aykut aydoğdu

©Aykut Aydoğdu

Domnișoara Ancuța era ușor trecută de treizeci de ani. De înălțime medie, cu o siluetă armonioasă, avea părul blond-cenușiu, bogat și atât de lung că îi trecea de mijloc. Se îmbrăca elegant, în taioare clasice cu fuste până la genunchi și purta mereu pantofi cu toc. O întâlneam adesea când pleca sau când venea de la serviciu. Nu am știut niciodată ce lucrează.

Noi, copiii, câteodată ne întrerupeam jocul, ca să o privim mai în detaliu, atunci când se întorcea acasă. Și, mai ales fetele, observam mereu când își schimba fardul sau rujul, în funcție de culorile sacoului. Era o prezență fină și discretă, întocmai parfumului care mai persista, încă un timp, în urma ei.

Pe măsură ce anii au trecut, a început să nu mai umble cu părul desfăcut pe spate, ci și l-a prins într-un coc. Culorile hainelor deveniseră mai pastelate, tot la fel și fardurile.

Un timp, vecinele se întrebaseră cum de nu se mărită domnișoara Ancuța. Curiozitatea unora devenea ușor malițioasă. Mai șușoteau între ele cum că, poate așa-i trebuie, căci tare pretențioasă pare a fi la bărbați. Până la urmă, cine se credea, de nu-și găsea soț?! Că doar nu o fi așteptând vreun prinț… E drept, e drăguță și elegantă, dar poate că ar fi trebuit să-și ia un om mai simplu. Dacă tot nu găsise până acum pe cineva care să-i atragă și ei un apelativ mai cu rezonanță, ca al vecinei de la trei, de exemplu. Aceasta era măritată cu un director (nu știau exact ce fel de director, dar asta conta mai puțin). Să-și fi găsit pe cineva cumsecade, oricum, fie și muncitor, decât să rămână „fată bătrână”… Erau indignate. Câteodată o compătimeau. Altă dată o învinovățeau, de-a dreptul.

De la un timp, domnișoara Ancuța nu a mai locuit singură, căci și-a luat o frumoasă pisică birmaneză. Pe pisică a botezat-o “Alma”. Ea, însă, și-a pierdut, treptat, numele… Căci parcă nimeni nu își mai amintea cum o cheamă. În mod bizar, tocmai de când trecuse de cincizeci de ani, toți o cunoșteau drept…”Domnișoara”.

Guest post by Ramona Dogaru

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

„Un părinte care pune în cârca copilului decizia de a nu ieşi dintr-o relaţie disfucţională pune tot acolo şi responsabilitatea pentru viaţa lui netrăită”

Fotografia și citatul zilei – Maria Montessori

E jale la mare, pericol de femei acre!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,977 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro