Donez colecţie privată de măşti!

Victoria Serman

19 April 2016

Eu am două dressinguri.

Primul geme de o groază de haine, pantofi şi accesorii, spatele i s-a încovoiat de atâtea umeraşe care îl împung zi şi noapte, pocneşte din toate balamalele când mă proptesc în uşa blocată de prea mulţi pantofi, dar se cheamă că întreagă mea colecţie (inutilă) este la loc sigur.

Cu celălalt dressing, e o altă poveste. Acesta e la purtător. Ca o trusa de prim ajutor de care nu mă pot despărţi. Nu se ştie în ce împrejurare voi avea nevoie de ea. Şi, cum viaţa mea e o avalanşă de întâmplări neaşteptate, credeţi-mă, serveşte! Şi el geme de atâta încărcătură. Dar a lui, e… emoţională: colecţia mea de măşti. Piese rare, colecţionate cu grijă de-a lungul anilor, admirate şi, uneori invidiate de multă lume.

În fiecare dimineaţă repet cu sfinţenie acelaşi ritual: scormonesc nemulţumită în primul dressing (nu am niciodată suficiente haine!) apoi, după ce îmi aleg costumaţia zilei, o desăvârşesc completând-o cu ceea ce consider a fi cheia succesului. Azi însă, ceva s-a schimbat. Încă nu reuşesc să desluşesc ce, iar prima decizie a zilei trebuie să aştepte aroma cafelei. Răceala din oase îmi inspiră ţinuta câştigătoare şi, încălzindu-mi mâinile de cana fierbinte, cercetez al doilea dressing. Prin perdeaua aburilor cafelei, măştile încep să se schimonosească la mine, dându-mi o senzaţie de disconfort. Dar timpul nu ţine cont de senzaţiile mele şi trec grăbită la selecţie.

masti

Ochii îmi cad întâi pe una dintre măştile mele preferate. Este cea pe care o folosesc la orice contact cu instituţiile publice. Funcţionează. E de calitate. Am cumpărat-o la carnavalul de la Veneţia. Italienii sunt cei mai iscusiţi la astfel de prototipuri. Nu te pui cu administraţia italiană. Dacă au reuşit ei să mă convingă că eu şi cu mine nu suntem aceeaşi persoană! Într-o lume în care nebunia e la modă, mi-am spus că poate, până la urmă, au dreptate. Dar cu optimismul meu incurabil, am hotărât să merg mai departe şi după câteva luni la tribunal, o mâna de judecători mi-a dat dreptate. Se pare că eu şi cu mine chiar suntem aceeaşi persoană! Dar a fost drum lung până la izbândă. Şi atunci, am hotărât să achiziţionez masca. Mă face să mă simt o cu totul altă persoană… Să se fi înşelat judecătorii?!

O gură de cafea şi câteva gânduri mai târziu, am reperat pe la mijlocul mormanului (cum o fi ajuns acolo?! Probabil le-am răscolit prea tare.) masca pe care o folosesc aproape zilnic. Şi aceasta are o poveste. Cu câţiva ani în urmă am fost invitată la un private sales select. Un prieten de-al şefului suprem îşi lansa colecţia personală: culori sobre, expresii îndoielnice, fiecare având o urmă de piele neagră. Toţi cei prezenţi, şefi mult mai înalţi în grad decât mine, extaziaţi în faţa ingeniozităţii artistului (Care artist?! Ciudăţenia aceea sprijinită de fereastră, care se uită tâmp la delirul din faţă noastră?) încep să mă îmbie şi pe mine cu diverse modele. Parcă se pregăteau de o serată swinging şi sperau că mă voi conforma şi eu! Am găsit în sfârşit un model care mi se părea mai puţin hidos şi, cu lehamitea de rigoare, am acceptat să îl probez. Eroare fatală. Explozia exuberantă de complimente m-a obligat să plătesc un „chilipir” exorbitant ceea ce, în ochii lor, reprezenta perfect imaginea mea de brand. Recunosc că la birou a funcţionat. Nu asta aşteptau de la mine?

Mai răscolesc o vreme cu mintea rătăcită şi dau peste masca pentru prieteni. Pe aceasta am găsit-o într-un târguşor de provincie, la poalele cetăţii. E artizanală, lucrată în lemn căruia i se văd încă nervurile. Este cea mai apropiată de ceea ce sunt. Doar câteva pliuri ale frunţii şi obrazului sunt puţin diferite. Nu trebuie să mi se ghicească oboseala sau problemele. Prietenii au nevoie de mine puternică…

Şi dedesubt, zăresc colţul unei alte măşti. Ah… pe aceasta… mi-e greu să o privesc. Mi-e dragă… mi-e cea mai dragă. Dar mă doare. E masca iubirii. Am căutat-o îndelung şi am reuşit să dau de ea în celălalt capăt al lumii, într-un anticariat. M-am îndrăgostit de ea din prima clipă. Mi se părea că îmi vine turnată, că era făcută pentru mine! A fost cea mai mare greşeală a mea. Poate dacă nu o luam, nu aş fi fost tratată ca o himeră şi, orice s-ar fi întâmplat, nu s-ar fi întâmplat din cauza… unei măşti. Mi se părea că purtând-o, sunt perfectă. Ce iluzie!

Am dat-o la o parte, să nu o mai văd şi continuat impacientată să răscolesc prin morman. Masca Nô, „special şedinţe”, masca de samouraï pentru negocieri, Catwoman pentru relaţiile cu bărbaţii… Mă  opresc frustrată. Niciuna nu rezonează azi cu starea mea de spirit. Cafeaua s-a răcit, aburii au dispărut, dar măştile continuă să se schimonosească la mine. Le privesc atent  şi, într-un puseu de luciditate cronică, o întrebare îmi străfulgeră mintea: de fapt, de ce fac eu asta?! Și de câtă vreme?! Mă reped la oglindă şi mă privesc în ochi. Fără nicio mască. Exact aşa cum sunt. Exact aşa cum nu m-am mai văzut de multă vreme. De prea multă vreme.

– Oglindă, oglinjoară, ce folos au toate măştile ce mă-nconjoară?

Oglinda nu a răspuns. Îngrijorător ar fi fost să o facă… Mă privesc îndelung, apoi trec din nou în revistă draga mea colecţie de care, cu câteva minute înainte, eram încă mândră. Cercetez detaliile, le pun în perspectivă: cu mască, fără mască… Și la un moment dat încep să râd. Parcă nu aş şti că toată lumea poartă măşti, că în funcţie de ipostază, joacă un alt rol, că tuturor le este frică de privirea celorlalţi şi că eu sunt la fel ca oricine altcineva! Atunci de ce mai fac atâtea eforturi să mă ascund?! Nu se ştie deja că sunt şi eu om? Că nu sunt perfectă oricât aş vrea? Iar dacă tot vreau să mă cred atât de specială, de ce nu aş încerca un rol mai greu? Acela de a fi eu însămi? Vulnerabilitatea nu a omorât pe nimeni. Cel mult l-a întărit…

Și, cu aceste vorbe „înţelepte” în minte, mi-am mângâiat afectuos companionii farsei pe care mi-am jucat-o mie însămi, mi-am luat adio de la ei şi am hotărât să îi las în mâinile (pe faţa?) altora cărora le este şi mai frică decât mie să îşi expună vulnerabilitatea. M-am aşezat confortabil la maşina mea de scris şi am început redactarea anunţului astfel:

Donez colecţie privată de măşti! Dacă sunteţi interesaţi…



Citiţi şi

Nu se poate să fi fost ea. Decât dacă…

„Rămâi cu mă-ta!” Asta meriți!

Iubesc un bărbat însurat, bolnav de cancer

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,549 views

Your tuppence

  1. Liz / 20 April 2016 17:57

    Descoperirea sinelui si dorinta de a fi in acord cu propriul sine, fara a face niciun fel de compromisuri, si fara a-ti incalca propriile principii si valori, la care ai ajuns tu insuti/insati prin autoeducare, nu ti le poate lua/schimba nimeni. Sunt singurele lucruri ce nu sunt negociabile. Prin urmare nu cauta niciodata in exterior ceea ce gasesti deja in interior, si refuza compania celor care, nu te vor un om intreg, fie ca e sef, client, “prieten”, etc. e doar alegerea ta, pacat ca unii nu sunt constienti si se multumesc sa fie doar simpli actori la carnaval. Carnavalul e mult dorit si cautat, iar actorilor, li se da pe masura. 🙂

    Victoria face parte din categoria oamenilor integri si care apreciaza – simt eu -, prezenta si compania acelorasi oameni. Ii urmaresc cu placere fiecare articol, e ca o gura de aer proaspat si primavaratic 🙂 spre deosebire de alti actori ce apreciaza carnavalul, si, mai mult decat atat, il cauta. E dupa preferinte. 🙂

    Ii urez Victoriei sa aiba puterea, sa ne incante cu articolele ei. Stiu ca acel loc din care-si trage seva, nu va fi nicicand vid. 🙂

    Thumb up 3 Thumb down 1
    Reply
    • Claudia / 20 April 2016 19:33

      @Liz
      Ma bucur ca pentru tine viata e mai simpla si nu un carnaval si te invidiez ca nu trebuie sa faci nici un compromis. Nu ne este dat tuturor!Ai mare noroc daca cei din jurul tau sunt toti autentici si fara masti,asa chiar ca n-ai nevoie sa porti si tu din cand in cand.Experienta mea e mai diferita, recunosc ca mai fac câte un compromis din cand in cand.E adevarat ca compromisul nu trebuie sa fie in total dezacord cu ceea ce sunt si in ce cred,dar nu fac doar ce vreau ….Mi-as dori din suflet sa nu le mai port,sa nu mai am nevoie de ele ,dar nici eu si nici cei ce ma inconjoara nu sunt perfecti.Fac cum cred ca e mai bine pentru mine incercand sa nu fac rau altora…

      Thumb up 0 Thumb down 0
      Reply
      • Liz / 20 April 2016 21:59

        Draga Claudia,

        Imi pare rau, ca nu s-a inteles adevaratul mesaj al commentului meu. Persoanele care nu se respecta pe sine, nu te vor respecta nici pe tine ca persoana individualizata. Acestea sunt de ocolit si nu merita nicicand timpul tau. E doar pierdere, si ATAT.

        Thumb up 1 Thumb down 0
        Reply
  2. Claudia / 20 April 2016 16:48

    Cu masca?Fara masca ? Greu de raspuns. . . Intr-o lume ideala unde invidia,intoleranta si alta”calitati”din astea nu exista,mastile nu sunt necesare. Dar lumea nu-i ideala si atunci de multe ori masca e doar o forma de protectie.Si purtam cu totii ! Eu una mai am nevoie de unele din ele…cea pe care o port cand nu sunt de acord cu seful si nici el cu mine,cea pe care mi-o pun cand am de-a face cu câte un client nu prea comod,cea pe care o port cand pe dinauntru nu ma simt prea bine si cei din jur nu trebuie sa-mi suporte toanele. ..Chiar si pe cea de femeie puternica si independenta o utilizez destul de des…cea pentru prieteni o pun mai rar fiindca in sertarul cu prieteni am facut curatenie si am pastrat doar necesarul…
    Sincera sa fiu,nu cred ca sunt foarte multe momente in viata in care sa fim complet autentici ,fara masca..si poate si mai putine cand eu fara masca intilnesc o alta persoana fara masca…Viata e un carnaval (sau o mascarada?) sau noi suntem actori ?

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  3. cosmisian / 20 April 2016 8:27

    Măştile, forme cameleonice de viaţă, originate-n luptă pentru supravieţuire (nu supra vieţuire), au existat şi coexistat cu omul. Au devenit crainicul iluziei… de om.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  4. Liz / 19 April 2016 15:20

    Cat de bine cade articolul, dupa anumite comentarii “complicate” de ieri. 🙂

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro