Două lumi – cei care se uită la televizor și cei care nu se uită

Ruxandra ConstantinescuSeară senină de martie. Zi din timpul săptămânii, zi de lucru. O cameră obișnuită de apartament de cartier din București. O singură sursă de lumină, de la televizor. Sonorul dat suficient de tare ca să se audă și la vecinul de jos, indiferent dacă vrea sau nu. Pe un canal de știri, un ziarist căruia cu ceva ani în urmă i-a fost dăruit un post în diplomație își dă cu părerea, de la înălțimea poziției de autoproclamat expert, despre cum funcționează cutumele diplomatice sau serviciile secrete, la alegere. La un alt post de televiziune, talk-show incendiar cu dezvăluiri în exclusivitate despre motivațiile ascunse ale unei greșeli gramaticale de clasa a șasea (știți, dintre cele pe care, dacă le comiteam, primeam nota 2 scurt pe doi și nu ne mai puteam ridica ochii din pământ până în trimestrul următor) și ale confuziei ”deloc întâmplătoare” (da, da, există o explicație și chiar o conspirație) între contururile hărților a două țări europene. O emisiune de divertisment de mare audiență prezintă o societate de staniol și hârtie creponată presărată pe alocuri cu sclipici, în care vedetele arată fabulos – ten perfect, trăsături perfecționate cu machiaj, corpuri lucrate și bronzate până la ridicol, danturi false, dar cu aparență de reclame la pastă de dinți și fizionomii de actori americani, cum nu arată de fapt nimeni niciodată în realitate – și la care o adolescentă este criticată pentru că este plinuță, iar un criminal condamnat este căinat pentru că știe să mintă și și-a ispășit pedeapsa.

Cu telecomanda în mână, stimatul telespectator mai este invitat să asculte și câte un jurnal de știri la care reporterii folosesc de atâtea ori aceleași cuvinte și pronume relative ca să transmită și să consemneze fapte diferite, de altfel, încât au șanse mari să creeze o nouă limbă de lemn, prezentatorii din studio deschid la întâmplare dicționarul de neologisme și folosesc până la sațietate câte unul pe emisiune, producătorii nu mai văd decât graficele de audiență ale concurenței, iar un cunoscut comentator de televiziune pretinde că citește presa spaniolă dând drept exemplu numele unui singur ziar, unicul de care a auzit vag la un moment dat. Filmele sunt întrerupte de pauze publicitare la fiecare sfert de oră, pastilele de cultură în care este prezentată câte o carte durează fix cinci minute, pentru că, nu-i așa, lumea nu are timp de mai multe, iar emisiunile care ar putea să educe un pic riscă să fie scoase din grilă pentru că nu au public.

eloi morlocks

Dar ce să vezi și să nu crezi: Surpriză! Am întâlnit oameni care au citit sau măcar au auzit de Convențiile de la Viena din anii ’60 cu privire la relațiile diplomatice și consulare, care stipulează exact cum funcționează cutumele diplomatice și culmea! aproape 200 de state ale lumii le mai și respectă fără să le fie explicate la televizor.

Cu toții știm că a greși este omenește, și din greșeli învață omul, dar când omul nu a învățat niciodată la școală, o să scrie mereu cu virgulă între subiect și predicat și o să acorde tot aiurea adjectivul cu substantivul, în gen, număr și caz. Sunt oameni care știu și asta, așa cum au luat la un moment dat la cunoștință faptul că granițele unui stat actual, alea care-i dau conturul pe hartă, nu sunt deloc întâmplătoare, pentru că sunt rezultatul unor războaie, tratate de pace și în general ale faptelor istorice. Desigur, nu mulți cunosc acest lucru și de aceea multora li se pare în schimb normal să ”facă o confuzie” între cum arată pe hartă două țări europene.

Pe undeva, ascunși, mai sunt și oamenii care apreciază simplitatea și naturalețea imaginii: un rid, o imperfecțiune a trăsăturilor, o asimetrie a feței sau trupului. Unii ”ciudați” chiar consideră de dorit machiajul înlocuit de un ten îngrijit sau semnele unei vieți sănătoase, asumarea sinceră și liniștită a trecerii timpului pe față și corp – în fine, lipsa cu desăvârșire a perfecțiunii, căci însăși această lipsă e omenească, naturală și firească. Probabil că ar mai fi și niscaiva producători răzleți care se documentează temeinic și nu permit comiterea de greșeli pe post, ca să nu aibă pentru ce să-și ceară scuze ulterior, prezentatori de telejurnale care citesc mai mult de o cărticică pe lună și reporteri care lipsesc cu zilele de acasă ca să muncească pe bune și să creeze materiale de calitate.

Dar aceștia nu înregistrează audiență, pentru că oamenii care chiar i-ar aprecia nu se uită la televizor. Sunt cei care nu se uită la televizor dar, în schimb, citesc; sunt oamenii care au învățat câte ceva la școală, care caută filme bune de văzut, care muncesc cu eficiență, care se văd cu prietenii și își împărtășesc păsurile, care le telefonează frecvent părinților; oamenii care chiar urmăresc o agendă culturală a orașului, care îi apreciază parcurile și locurile de joacă, care au pasiuni mai costisitoare ori ba. Dar sunt oamenii pentru care fiecare minut contează, sau care încearcă din răsputeri ca fiece clipă să fie importantă pentru ei și pentru cei dragi.

Mă îngrijorează și mă deranjează împărații goi. Mă preocupă impostura profundă, pentru că, la un moment dat, vom ajunge să credem că așa este normal, să acceptăm că asta e sau că așa e făcută lumea noastră. Și mă mai supără faptul că, în lumea asta, așa cum e ea făcută, e posibil să nu mai avem la îndemână sinceritatea fără limite a unui copil care să-i strige împăratului că e gol, precum în basmul lui Andersen. Nu pentru că nu ar fi oameni care să vadă limpede că straiele lipsesc cu desăvârșire, ci pentru că ar lipsi cei care să i-o strige. Sunt cei care nu se mai uită la televizor și tocmai au ieșit cu prietenii în parc, se află într-o cafenea însorită și au o carte bună în mână, merg într-o sală răcoroasă de cinema sau plănuiesc o excursie în munți. Și nici asta nu ar fi teribil, până la urmă, întrucât fiecare își alege drumul sau viața pe care dorește să și-o trăiască. Grav este că se ajunge la două lumi diferite, la o linie de demarcație, la o separare tristă, precum în povestea de acum aproape două secole a lui Wells, la existența a două ”specii” – la eloi și la morloci.

Pe Ruxandra o găsiți și aici.



Citiţi şi

M.

Scuză-mă că ai fost un pamflet și nu te-am tratat ca atare

Azi, acum, îți faci timp!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,478 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro