Dragă Mădălina

Catchy

20 September 2015

M-am gândit să-ți scriu, nu atât din dorul pe care ți-l duc, cât de dorul discuțiilor noastre. Știu că îmi înțelegi punctul de vedere, că și ție îți lipsesc conversațiile noastre îndelungate despre viață sau despre percepția noastră asupra vieții. Asta nu înseamnă că nu mi-e dor de tine, toate aceste dialoguri sunt parte a personalității noastre.

Cred că, din nevoia de a avea în jur oameni cu o gândire sănătoasă, deși acest „sănătoasă” e creat și modelat de mintea mea, am evitat, până la final, tot oamenii. Nu am mai avut de mult timp un dialog frumos. Și când spun dialog, mă refer la ceva-ul acela non-formal, ascuns de ochii lumii și, totuși, dezbrăcat complet, fără urmă de pată, fără urmă de judecată nefondată, doar un proces de învățare. Dar câtă cunoaștere reciprocă și psihologică a omului e în acest proces…

Îți amintești când ne gândeam cum ar fi să știm toate poveștile lumii? Cele care să ne facă să mergem mai departe, cele prin intermediul cărora puteam să vedem oamenii așa, fără măști, ca indivizi nesocializați unde natura, personalitatea de bază sunt cele care conduc la acțiuni. Am avut noi o discuție despre Goffman și „Prezentarea sinelui în viața de zi cu zi”. De unde se nasc aceste măști? Și ce ascund ele, pe cine protejează? De ce nu suntem noi, goi, în fața normelor și ne facem tot timpul un discurs pe care credem că-l așteaptă societatea? Toate aceste idei mă duc, de fapt, la motivul pentru care îți scriu.

Tu vorbeai mereu altfel despre casă, despre sentimentul de a te întoarce acolo. Eu nu te-am înțeles nicicând. Ochii îmi erau învăluiți de o ceață groasă de realism și rațiune. Sau mintea. Nu am văzut nicicând ce e așa deosebit în a veni acasă. E același loc, aceeași oameni, nimic nou, întoarceri în trecut deloc folositoare. Eram pragmatică. Sunt. Și, când te aștepți mai puțin, ideile ți se schimbă. Mie mi-au fost schimbate de cărți și de profesori. Sau așa cred. E adevărat că târziu am făcut legături între cele citite și cele spuse, că mi-a luat mai bine de un an să văd clar ce înseamnă venirea acasă.

instrainare

În primul an de facultate aveam o profesoară care ne vorbea de „centru-mamă”, de întoarcerea acasă, atât la propriu, cât și prin metafore. Metafora era viața. Fiecare ne întoarcem de unde am plecat. La o anumită vârstă, ne trage pământul, se spune. Eu am văzut asta, atunci, ca pe o ciclicitate specifică vieții. Nu luam în calcul istoria socială, simplitatea țăranului, singurul capabil să simtă întoarcerea la centru-mamă, singurul capabil să vadă când se produce înstrăinarea de normalitate. Căci viețile noastre s-au pierdut într-o normalitate actuală: rutină și stres, cât despre centru-mamă, la propriu, nici nu mai avem idee cum se simte.

În ultimele luni am avut un curs de Teorii Sociologice Contemporane și asta m-a influențat în mare parte să scriu. După ce am pus cap la cap experiențele — alegerea acestei facultăți, cunoașterea acelei profesoare mai sus menționate, amintirea unei veri de regăsire și participarea la acest curs — m-am decis să-ți scriu. De ce? Pentru că această problemă ne vizează pe amândouă. Cred că singura barieră de percepții care apăruse între noi tocmai a fost spulberată.

Am citit „Străinul”, „Înstrăinatul” de Alfred Schütz și „Cel care vine acasă”. De aici a pornit înțelegerea problemei mele, mai mult, înțelegerea concepției tale despre venirea acasă. Aceste paragrafe, centru-mamă și o experiență de-o vară.

Pentru că știu că nimic nu-ți scapă și îți place istoria, o să-ți scriu două rânduri despre acest Schütz. În primul rând, e austriac de origine, știu că acum îți amintești de excursia noastră în Austria cu zâmbetul pe buze. E născut în 1899 și a crescut într-o familie de evrei. Și acum îți trece prin cap toată istoria Holocaustului. Omul acesta a studiat fenomenologia conform căreia toată experiența noastră privind lumea se constituie în conștiința noastră, doar prin exercițiul conștiinței. Premisa sociologiei fenomenologice o constituie necesitatea întoarcerii la semnificația subiectivă a activităților sociale cotidiene. Schütz este, de altfel, cel prin care s-a stabilit legătura dintre fenomenologie și sociologie în anul 1932 prin cartea „Fenomenologia în lumea socială”. Ideea lui este că, având la bază experiența nediferențiată, noi suntem cei care ne construim părerile despre obiecte, dar și cunoașterea lor, pe care le adoptăm tacit în viața cotidiană.

Gata cu lecția de istorie, știi că nu sunt prea bună la asta, dar sper măcar că ți-ai făcut o idee despre ce abordează omul. Totuși, am un citat de la el pe care nu mă pot abține să nu ți-l scriu, poate mai ai caietul cu pasaje din cărți. „Pentru o teorie a acțiunii, punctul subiectiv de vedere trebuie menținut în deplinătatea suveranității sale, căci prin absența ori diminuarea lui o asemenea teorie își pierde fundamentele, adică raportarea sa la lumea socială a experienței și vieții de fiecare zi.” Citatul acesta, la nivel comun ar suna cam așa: Nu uita de sentimente, căci ele sunt baza relațiilor inter-umane. Ție ți se pare că relațiile din ziua de azi mai sunt pe o traiectorie corectă? Mie nu.

Am făcut legături între teoriile acestea și cumva, m-am regăsit pe mine, dar și pe tine în ele. Poate nu complet, poate total eronat. Cu toate astea, acum te înțeleg, sper eu.

Teoria sau fenomenologia străinului operaționalizează tipul ideal al „celuilalt”. În plus, această teorie apare ca discurs în Vechiul Testament ca fiind distincția dintre prieteni și dușmani: se spune că prieteni sunt cei pe care-i recunoști în virtutea unui fond comun de reprezentări. De exemplu, te-am recunoscut pe tine ca prietenă, înainte să te cunosc ca om, ca personalitate, tocmai pentru că aveam o reprezentare despre ceea ce ar însemna persoana ta. Acest tip de om ar corespunde fenomenologiei „celui care vine acasă” – „the homecomer”. La polul opus, sunt dușmanii, oamenii pe care nu-i putem recunoaște, sunt cei străini de oameni și de lumea socială, sunt absolut singuri – tipul acesta corespunde „străinului” – „the stranger”. Cred că din această perspectivă noi am fi „the homecomers”. Pentru că, într-un fel superficial al termenului centru-mamă, noi ne-am regăsit centrul una într-alta, ca fiind un fel de revenire acasă. Un sentiment de familiaritate.

Schütz îl vede pe străin ca pe „cel ce nu suntem noi”. Un fel de cine se aseamănă, se adună. Aici, cel ce nu se aseamănă, nu se adună. Acest străin este cel despre care nu avem voie să ne exprimăm deloc sentimental, ci doar rațional. Acum apare viața în teorie. Nimeni nu e în măsură să vorbească despre altcineva fără o bază cât de cât subiectivă, sentimentală. Pentru că, recunoașterea nu vine în completarea rațiunii, este înainte de ea. Critica se face doar pe temeiul acțiunilor sociale, care nu pot fi explicate fără subiectivitatea specifică unui „homecomer”. Tonnies  are cam aceeași percepție ca Alfred Schütz, spune că străinul este cel cu care noi nu putem interacționa, pentru că rămâne izolat, interacțiunea nu poate fi decât rațională, iar situația este una de cunoaștere, nicidecum de recunoaștere. El este doar un cetățean, nu compatriot, nu este interesat de centrul cultural, comunitar al societății, adică de centru-mamă: țara, casa.

Ilie Bădescu, sociolog român, îl completează pe Schütz, „Acele cunoașteri care se referă la viața în și de grup și care au fost transmise de la o generație la alta, fiind ridicate (prin esențializări, selecție și simplificări) la rang de scheme standardizate și deci de ghiduri ale acțiunii.” Acum, hai să ne gândim: câte din „schemele” trecutului se aplică în viața noastră? Cum să te întorci la centru-mamă sau să nici nu pleci de la el, când recunoașterea zilelor noastre are loc după cunoașterea rațională a „celuilalt”? Procesul s-a inversat, iar îndepărtarea de locul de proveniență și valorile moștenite, transmise este tot mai mare. Acum înțelegi de ce nu puteam pricepe sentimentul tău de acasă? Tu știai să-ți păstrezi valorile, să nu devii un „străin”.

Ca să îți faci o idee mai clară, o să-ți mai zic câteva comparații sau completări ale lui Ilie Bădescu. Străinul poate fi metaforizat ca o acțiune socială, „cunoașterea zilnică”. Ea nu corespunde nicidecum unei „cunoașteri tipificate” care e metafora oferită „celui care vine acasă”, „recunoscutului”. Cunoașterea tipificată apare atunci când centru-mamă nu s-a pierdut.

Tot A. Schütz spune că străinul are o distanță morală, de aceea poate sesiza orice criză la nivelul grupului, societății. Revenind la începutul scrisorii, vezi, cam asta eram eu. Distanțată moral, rațională, fără pic de înțelegere pentru sentimentul tău de acasă, care te caracteriza, nu atât la nivel comun: te regăseai acasă, cât în baza acestor explicații. Tu erai „cel venit acasă”, iar eu eram „străinul”. Tu ai știut să-ți păstrezi valorile, să nu te pierzi într-o societate a simplei cunoașteri bazate în totalitate pe raționalitate. Eu doar puteam înțelege crizele comunității pentru că eram detașată, nu doream să merg acasă pentru că nu găseam a fi ceva practit pentru mine, undeva, pe drum, mă transformasem într-un „străin” și nu te înțelegeam nici pe tine, deși erai o „recunoscută”.  Tu nu puteai înțelege crizele comunității pentru că le simțeai, făceai parte din grup, erai de-a casei. Ba mai mult, îmi amintesc fața ta nedumerită și privirea mea superioară de rațională critică.

Străinul e catalogat ca fiind nerecunoscător, pentru că refuză să recunoască faptul că tiparul cultural care îi este oferit îi garantează acoperiș și protecție. De ce tiparul cultural nu-i oferă protecție? Sau de ce nu simte asta? Pentru că-și impune ca rațiunea să-i fie călăuzitor în viață. Acesta e noul tip uman apărut. E omul care detractează valoarea celuilalt, care alege ca idee de parcurs al vieții tendința care detensionează situația pe o cale iluzorie.

Îmi răsună și acum în cap vorbele tale: „De ce nu vrei acasă? De ce fugi de toți cei dragi și de munții ăia?”. Că tot ne place nouă să vorbim în metafore, cred că „cel care vine acasă” este reprezentat simbolic de „amintiri”, pe când „străinul” poate fi înfățișat precum „mormintele”. Tu erai cea integrată, iar eu eram labirintul, neînțeleasa. Amintirea trecutului bazată pe valori pentru tine, pentru mine era mormânt. Ceea ce am făcut eu este catalogat ca fiind o autointoxicare. E o stare sufletească, o atitudine psihică care apare în urma reprimării sistematice a descărcării anumitor emoții. Eu mă transformam în noul tip uman. Cred că acum ți-am dat răspunsul.

Îți povesteam de o anume experiență pe care am avut-o în această vară. Am cunoscut o persoană a cărei trufie o îndreptățește la pretenția de replică. Străinul este construit pe așa ceva în baza resentimentelor. Incapabil de acțiune imediată, omul resentimentar se refugiază adeseori într-o redută valorică în care însușirile valoroase la care nu are acces sunt depreciate iluzoriu, printr-o acțiune mistificatoare. Cunoscând-o pe ea m-am regăsit pe mine, înrăutățită. Un nou tip de străin, perfect modelat pentru o societate tehnologizată, nerecunoscător valorilor moștenite, neintegrat. Uită-te acum în orașele mari. Oamenii trec unii pe lângă alții de parcă nu ar exista. Granița între „străin” și „cel care vine acasă” s-a trasat foarte clar, deși Schütz spunea că aceste granițe: străinătatea și familiarismul nu trebuie să fie înțelese ca stări sociale. Tu cum le resimți?

Revenind la poveste, persoana asta pe care am cunoscut-o și, bine spus, nu recunoscut-o, e genul omului care are cultul personalității foarte bine definit. Omul care spulberă orice urmă de normă, exact opusul „celui care vine acasă”.

Tipul „celui care vine acasă” încearcă pe tot parcursul vieții să restabilească relația de „noi”, așa cum o spune Schütz, să se întoarcă acasă. Dar ce înseamnă acest acasă? „Casă e locul de unde pornești. Casă e locul unde un om intenționează să se întoarcă ori de câte ori este plecat. Casă este punctul de start și punctul de final.” – Alfred Schütz. Exact ciclicitatea aceea de care-ți povesteam la început, centru-mamă.

Aș putea lega toată teoria asta de opera lui Franz Kafka, „America”. În această carte, personajul principal, Karl Rossman, pare a fi un străin. Pleacă din țara lui după ce este trimis de părinți în America, pentru că face un copil cu servitoarea casei la șaisprezece ani. Cu toate acestea, este tipul „celui care vine acasă”. Ori de câte ori are probleme, își dorește să se întoarcă acasă, recunoaște locul ca fiind cel de pornire. Dorința de a regăsi locul natal îl amplasează în genul de „homecomer”. Tot în poveste, imediat după ce personajul ajunge în America, își cunoaște un așa-numit unchi, care apare ca fiind tipul „străinului”. E cel care a plecat de acasă și încearcă să denigreze imaginea de casă, după ce a rupt orice legătură cu centru-mamă. Ba mai mult, folosește această tehnică pentru a-l înstrăina și pe copilul Karl Rossman.

Închei scrisoarea prin a-ți spune că experiența din vara aceasta m-a făcut să văd în ce fel de monstru mă transform. Că acum te înțeleg complet și că-ți mulțumesc că nu m-ai înstrăinat, deși devenisem o „cunoscută”, pierzându-mi statutul de „recunoscută”. Mă bucur că pot împărtăși cu tine învățăturile acumulate, ba mai mult, că mă sfătuiești la rândul tău. Știi, acum mă uit exact ca tine la munți când mă întorc. Cu drag. Cu sentimentul că doar acasă e regăsirea valorilor și a stării sufletești care mă ajută să-mi mențin relațiile la statut de „noi”. Te salut cu drag, aștept răspuns! Ai grijă de „cel care vine acasă” din tine. Căci acesta m-a făcut și pe mine să mă întorc pe un drum bun.

Cu drag, Ștef

Guestpost by Ştefania Minia

Citiţi şi

I know what you did in November. L-ai votat pe Donald!

Home schooling sau școala pe post de dădacă ieftină

Ce dracu’ i-ai făcut Giuliei?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
640 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro